Strategia mai puțin observată a lui Zelenski: Schimbările dese ale miniștrilor Apărării și șefilor Armatei Ucrainei ar putea ascunde un model de management al războiului

De la începutul invaziei ruse la scară largă, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a operat numeroase schimbări la vârful armatei și al Ministerului Apărării.

Unele au stârnit surprindere, altele au fost criticate, iar altele au fost explicate prin nevoia de reformă sau de asumare a responsabilității pentru anumite rezultate. Privite însă în ansamblu, aceste decizii par să contureze o strategie de conducere diferită de modelul militar tradițional, deși evenimentele din ultima săptămână arată că această abordare are și un preț politic real.

Foarte multe schimbări. Schimbarea ministrului Apărării Mihailo Fedorov a dus la șase zile de proteste la Kiev

În septembrie 2023, Zelenski l-a înlăturat pe ministrul apărării Oleksii Reznikov, în urma unor scandaluri de corupție din subordinea ministerului, decizie confirmată prin vot în Rada Supremă. În februarie 2024 a urmat schimbarea cea mai vizibilă din primii doi ani de război, generalul Valerii Zalujnîi, comandantul-șef de la începutul invaziei, fiind înlocuit cu Oleksandr Sîrski, atunci comandant al Forțelor Terestre. Zelenski a motivat decizia prin faptul că fiecare an de război, 2022, 2023, 2024, a adus o realitate diferită, care cerea abordări noi.

Rustem Umerov, care îl înlocuise pe Reznikov, a rămas ministru al apărării doi ani, până când a fost mutat la conducerea Consiliului Suprem de Securitate și Apărare, în cadrul unei remanieri guvernamentale mai ample. Succesorul său, fostul premier Denis Șmîgal, a rezistat în funcție aproape șase luni, până la o nouă remaniere legată de scandalurile de corupție din vara anului 2025.

Cel mai recent episod a avut loc chiar în iulie 2026. Ministrul apărării Mihailo Fedorov, un profil reformator asociat digitalizării armatei ucrainene, a fost demis, decizie care a declanșat șase zile de proteste la Kiev. În mijlocul acestor proteste, Zelenski l-a înlăturat și pe Sîrski din funcția de comandant-șef, motivând că numirea succesorului său, generalul Mihailo Drapatîi, servește unui obiectiv de resetare a modului în care este condusă apărarea împotriva Rusiei. 

Episodul a expus o fractură reală în interiorul conducerii ucrainene, un conflict de cultură între linia modernizatoare reprezentată de Fedorov și conducerea militară tradiționalistă din jurul lui Sîrski, soldat cu demisiile a doi consilieri cheie ai ministerului apărării și ale adjunctului comandantului Forțelor Aeriene. Chiar și candidatul inițial al lui Zelenski pentru șefia ministerului Apărării a refuzat, aparent, funcția.

De ce ar putea fi vorba de o adevărată strategie a schimbărilor

O posibilă interpretare a acestui șir de schimbări este că Zelenski nu urmărește neapărat să mențină aceeași echipă de conducere pe întreaga durată a războiului, ci să folosească fiecare lider într-o etapă în care experiența și ideile sale pot produce cel mai mare impact. Odată ce o direcție strategică este pusă în practică și începe să funcționeze, aceasta este păstrată la nivel instituțional, iar în funcție este adus un alt lider, cu un profil mai potrivit pentru provocările următoarei faze a conflictului.

Evoluția războiului pare să susțină, cel puțin parțial, această ipoteză. În primele luni ale invaziei, prioritatea absolută a fost apărarea Kievului și stabilizarea frontului, etapă asociată cu Zalujnîi. A urmat etapa contraofensivelor și a operațiilor mecanizate, iar ulterior accentul s-a mutat către dezvoltarea industriei de apărare, producția de drone, loviturile asupra infrastructurii militare din adâncimea teritoriului rus și integrarea noilor tehnologii pe câmpul de luptă, direcție asociată în mare parte cu Fedorov. Fiecare dintre aceste etape a necesitat competențe diferite și un alt tip de leadership.

Un aspect care atrage atenția este că, deși oamenii s-au schimbat, direcția strategică a rămas remarcabil de constantă. Ucraina a continuat să investească accelerat în producția internă de armament, în extinderea capacităților pentru drone și rachete, în digitalizarea conducerii operațiilor și în apropierea standardelor NATO. Reformele inițiate de o echipă nu au fost abandonate odată cu schimbarea acesteia, ci, în cele mai multe cazuri, au fost dezvoltate de succesori.

Episodul din iulie 2026 este însă primul care nu se mai potrivește ordonat în acest tipar. Nu a fost o decizie unilaterală, gestionată din umbră și anunțată ca reformă, ci rezultatul unei crize publice, cu proteste stradale și demisii în lanț. Dacă modelul lui Zelenski a funcționat până acum ca un instrument de control, prin care conducerea civilă evita apariția unor centre autonome de putere în armată, acest ultim episod arată că prețul politic al rotației constante a crescut, iar tensiunile dintre facțiuni, reformatoare și tradiționaliste, militare și civile, au devenit vizibile public pentru prima dată la o asemenea amploare.

Un model diferit de conducere militară

O astfel de abordare amintește mai degrabă de managementul unei companii aflate într-un proces permanent de adaptare decât de stilul clasic de conducere militară, unde stabilitatea comenzii este considerată un element esențial. În acest model, fiecare lider primește o misiune clară, cu obiective precise și un orizont relativ scurt de timp. Accentul cade pe rezultate rapide, iar instituția păstrează ceea ce funcționează, indiferent cine a inițiat schimbarea.

Există însă și argumente care temperează această interpretare. Unele dintre schimbările operate de Zelenski au fost însoțite de tensiuni între instituții, de divergențe privind ritmul reformelor sau de considerente politice inevitabile într-un stat aflat în război. 

Rotația frecventă a conducerii poate afecta continuitatea decizională și reduce timpul necesar consolidării relațiilor de încredere dintre comandanți, iar episodul Fedorov-Sîrski din iulie 2026 arată că această rotație poate degenera în criză deschisă atunci când miza depășește simpla realocare de responsabilități.

În același timp, schimbările dese împiedică apariția unor centre autonome de putere în interiorul armatei și mențin controlul strategic ferm în mâinile conducerii civile. În condițiile unui conflict de lungă durată, acest aspect poate avea o importanță politică la fel de mare ca performanța militară propriu-zisă.

Privite retrospectiv, schimbările de la vârful conducerii ucrainene nu par să fi produs, până acum, rupturi majore în direcția generală a războiului. Dimpotrivă, fiecare nouă echipă a construit, în linii mari, pe fundația lăsată de precedenta, adaptând-o la noile realități de pe front. Dacă aceasta este într-adevăr o strategie asumată a lui Volodimir Zelenski, atunci Ucraina experimentează un model de conducere neobișnuit pentru o armată aflată în război, unul care nu caută lideri permanenți, ci lideri capabili să rezolve cât mai eficient problemele specifice fiecărei etape a conflictului.

Este imposibil de spus dacă acesta a fost planul inițial al președintelui ucrainean sau dacă strategia s-a conturat treptat, sub presiunea unui război care și-a schimbat radical caracteristicile de mai multe ori. 

Cert este că, după mai bine de patru ani de conflict, Ucraina a reușit să păstreze continuitatea obiectivelor strategice în ciuda schimbărilor repetate de la vârful armatei și al Ministerului Apărării. Episodul din iulie 2026 arată însă că această continuitate are și un cost politic tot mai vizibil, iar răspunsul la întrebarea dacă în spatele deciziilor care au părut uneori reactive există un model de management mai bine structurat rămâne, cel puțin pentru ultima înlocuire, mai puțin sigură decât părea acum câteva luni.