China nu încearcă să construiască un „B-21 chinez”. Beijingul vizează un sistem care să facă inutilă superioritatea bombardierelor americane în Pacific 

Din punct de vedere tehnologic, un bombardier stealth este o provocare mult mai dificilă decât un avion de vânătoare. H-20 trebuie să combine o rază de acțiune foarte mare și o încărcătură importantă de armament cu un consum redus de combustibil și o semnătură radar extrem de mică. Una dintre principalele dificultăți o reprezintă motoarele.

China a făcut progrese importante în dezvoltarea motoarelor pentru avioane de luptă, dar un bombardier strategic are nevoie de propulsoare mult mai mari, eficiente și fiabile, proiectate pentru autonomie, nu pentru accelerația și performanțele unui avion de vânătoare.

O altă dificultate este chiar configurația probabilă a H-20, de „aripă zburătoare”. Aceasta este foarte avantajoasă pentru reducerea amprentei radar și pentru eficiența aerodinamică, dar este mult mai dificil de proiectat, controlat și întreținut decât un avion convențional. SUA au acumulat în acest domeniu decenii de experiență, de la B-2 la noul B-21. China trebuie încă să demonstreze că poate transforma aceeași soluție tehnică într-un sistem strategic matur și produs la scară.

Există însă și o explicație strategică 

Din punct de vedere strategic, China nu are aceeași nevoie ca Statele Unite de o flotă de bombardiere capabile să proiecteze putere militară oriunde pe glob. Obiectivul prioritar al Beijingului a fost, până acum, să facă extrem de dificilă intervenția americană în apropierea Chinei, în special în cazul unui conflict pentru Taiwan.

Această strategie este legată de conceptul de „a doua linie insulară”, care se întinde aproximativ de la Japonia și arhipelagul japonez sudic, prin Guam, până spre Micronezia. Pentru Beijing, capacitatea de a ține forțele americane la distanță de această zonă este mai importantă decât posibilitatea de a trimite bombardiere până în America de Nord. În acest scop, China a investit masiv în rachete balistice și de croazieră cu rază lungă, submarine, avioane de luptă stealth și bombardiere H-6 modernizate.

Prin urmare, rachetele pot îndeplini o parte importantă din misiunea pe care, în doctrina americană, o îndeplinește bombardierul strategic. Iar China poate face acest lucru de pe teritoriul continental, fără să riște o aeronavă extrem de scumpă.

În această arhitectură se înscrie și prototipul de generația a șasea J-36, o platformă stealth de dimensiuni foarte mari, cu rază și capacitate de încărcare mult superioare unui avion de vânătoare convențional. J-36, cu o rază estimată de acțiune de 2.000–3.000 km, mult peste un fighter tradițional și cu posibilități de transport intern de armament nu este un substitut pentru H-20, dar poate ocupa o zonă intermediară între avionul de luptă și bombardierul strategic. Altfel spus, este o aeronavă capabilă să pătrundă mult mai adânc în dispozitivul advers, să lovească ținte importante și să opereze dincolo de prima linie insulară, fără costurile și complexitatea unui bombardier strategic. 

Aceasta este, de fapt, una dintre particularitățile abordării chineze: Beijingul nu trebuie neapărat să reproducă exact sistemul american pentru a obține același efect militar. În locul unei dependențe majore de bombardiere strategice, China poate construi o rețea de platforme complementare: J-20 pentru superioritate aeriană și atac la distanță, J-36 pentru penetrare și lovituri la mare distanță, H-6 pentru lansarea de rachete, rachete terestre pentru lovituri asupra bazelor și navelor și, în perspectivă, H-20 pentru lovituri strategice și nucleare.

Înțelegem astfel că H-20 este, totuși, lipsit de importanță. Un bombardier stealth oferă Chinei capacități pe care rachetele nu le pot reproduce complet, poate rămâne în aer ore întregi, poate schimba ținta, poate fi rechemat și poate executa misiuni convenționale sau nucleare fără ca fiecare lansare să aibă caracterul ireversibil al unei rachete. În plus, H-20 ar consolida decisiv componenta aeriană a triadei nucleare chineze și ar marca trecerea Chinei de la o putere militară predominant regională la una cu capacități de lovire strategică globală.

O problemă de prioritizare

Prin urmare, întârzierea H-20 trebuie privită mai degrabă ca o combinație între dificultatea tehnologică și lipsa unei urgențe operaționale. China nu pare incapabilă să construiască un bombardier stealth, dar încă trebuie să rezolve probleme importante legate de motoare, materiale, controlul unei aeronave de tip „aripă zburătoare” și integrarea tuturor acestor tehnologii într-un sistem strategic fiabil. În același timp, Beijingul dispune deja de alternative capabile să satisfacă obiectivul său militar prioritar, respectiv menținerea forțelor americane la distanță de coasta Chinei și, mai ales, de zona celei de-a doua linii insulare.

Miza reală va apărea dacă și când China va reuși să pună simultan în serviciu H-20 și noile platforme stealth de mare rază, precum J-36. În acel moment, Beijingul nu doar că va fi „ajuns din urmă” Statele Unite în domeniul bombardierelor, dar va dispune de o arhitectură mult mai largă de lovire la distanță, în care bombardierul strategic va fi doar una dintre componentele unui sistem format din avioane stealth diversificate, rachete, submarine și senzori spațiali.

Astfel, absența deocamdată a H-20 nu reprezintă neapărat dovada unei întârzieri strategice chineze față de SUA. Mai degrabă, Beijingul pare să fi ales să investească mai întâi în mijloacele de care are nevoie pentru războiul din Pacific, lăsând bombardierul strategic să devină etapa următoare a transformării sale într-o putere militară cu rază globală.