Xi Jinping, „cauzele profunde” ale războiului din Ucraina și miza ascunsă a discursului anti-alianțe

În declarațiile sale despre războiul ruso-ucrainean, Xi Jinping a evitat să numească Rusia drept agresor și a preferat formula chineză oficială: „criza ucraineană”. Beijingul afirmă că suveranitatea și integritatea teritorială a tuturor statelor trebuie respectate, dar adaugă constant că trebuie luate în serios și „preocupările legitime de securitate ale tuturor țărilor”, formulare prezentă în pozițiile oficiale chineze privind Ucraina.

În mai 2026, Xi Jinping și Vladimir Putin au mers mai departe într-o declarație comună semnată la Beijing, în care au susținut necesitatea „eliminării complete a cauzelor profunde” ale „crizei ucrainene”, pe baza Cartei ONU și a securității reciproce.

Aceste „cauze profunde” nu sunt definite de Beijing într-o listă juridică precisă. În practică, însă, ele trimit la aceeași familie de argumente folosită de conducerea Rusiei: extinderea NATO, arhitectura de securitate europeană dominată de Occident, presupusa ignorare a intereselor de securitate ale Moscovei, drepturile rusofonilor din Ucraina și cererea ca Ucraina să nu intre în NATO. Kremlinul a reafirmat inclusiv în 2026 că o eventuală pace ar presupune, între altele, renunțarea Ucrainei la obiectivul aderării la NATO.

Problema acestei formule este că mută accentul de pe faptul juridic central: Rusia a invadat un stat suveran. În discursul Beijingului și Moscovei, războiul apare mai puțin ca rezultat al deciziei Rusiei de a folosi forța și mai mult ca efect al unei ordini de securitate considerate injuste. Aceasta este exact miza terminologiei: „cauzele profunde” transformă agresiunea militară într-un simptom al unei dispute geopolitice mai largi.

A doua miză privește dreptul statelor de a se apăra și de a-și alege alianțele. Carta ONU recunoaște explicit dreptul inerent al statelor la autoapărare individuală și colectivă în cazul unui atac armat. În spațiul european, Actul Final de la Helsinki și Carta pentru Securitate Europeană au consacrat și dreptul statelor de a aparține sau nu unor tratate de alianță, respectiv de a-și alege sau schimba aranjamentele de securitate.

Această distincție este esențială. Dacă Rusia, China sau orice altă mare putere poate invoca propriile „preocupări de securitate” pentru a bloca opțiunile militare ale vecinilor, atunci suveranitatea statelor mici devine condiționată de aprobarea marilor puteri. În schimb, ordinea juridică internațională pleacă de la ideea că securitatea nu este un privilegiu al statelor mari, iar apartenența la o alianță defensivă nu poate fi interzisă de un vecin mai puternic.

A treia parte a problemei ține de asimetria de putere. State precum China și India nu au aceeași nevoie structurală de alianțe militare formale precum statele mici sau medii. Ele dispun de populații uriașe, industrii extinse, arsenale nucleare, bugete militare masive și forțe armate capabile să funcționeze ca piloni de descurajare de sine stătători. SIPRI estimează că în 2025 China a fost al doilea mare cheltuitor militar al lumii, iar India al cincilea.

Cu alte cuvinte, pentru o țară-continent, securitatea poate fi produsă intern într-o măsură mult mai mare. China nu are nevoie de un echivalent NATO pentru a proiecta putere în Asia-Pacific. India, deși cooperează cu mai multe puteri și participă la formate precum Quad, își păstrează tradițional autonomia strategică. În schimb, statele baltice, Polonia, România sau Finlanda nu pot compensa singure diferența de masă strategică față de Rusia. Pentru ele, alianța este multiplicatorul care transformă vulnerabilitatea națională în descurajare colectivă.

China nu spune direct să se desființeze toate alianțele militare, dar sugerează acest lucru prin încercarea de a legitima un limbaj anti-bloc. Astfel, în pozițiile exprimate de conducerea Chinei, apare tot mai des o critică recurentă a „mentalității Războiului Rece”, a „confruntării de bloc” și a „cercurilor exclusive”. În Inițiativa Globală de Securitate lansată de Xi, acest reproș devine chiar un element central.

Această diferență contează. China nu spune neapărat „desființați toate alianțele militare”, dar promovează o logică politică ce delegitimează alianțele occidentale, mai ales NATO, AUKUS și cooperarea de securitate din Indo-Pacific. În practică, o lume cu alianțe slăbite ar avantaja doar statele foarte mari, care se pot apăra singure și pot exercita presiune regională fără să întâmpine un răspuns colectiv comparabil.

Astfel, discursul lui Xi despre „cauzele profunde” și despre opoziția față de blocuri militare nu este doar o formulă diplomatică. Este o viziune asupra ordinii internaționale în care marile puteri cer ca propriile zone de sensibilitate strategică să fie respectate, în timp ce statele mai mici riscă să-și vadă dreptul de alegere redus la o variabilă negociabilă. Iar în cazul Ucrainei, această viziune se suprapune periculos cu limbajul prin care Rusia încearcă să justifice limitarea suveranității unui vecin atacat.

În concluzie, conducerea Chinei, prin cuvinte frumos alese, propune o lume în care cei mari îi vor călca în picioare pe cei mici, dacă aceștia din urmă nu-și unesc forțele pentru a se autoapăra. Este valabil pentru toate domeniile nu doar pentru cel al securității și apărării. SUA s-au născut tocmai din acest motiv: actorii mici s-au unit pentru a-si proteja mai bine interesele fata  de un uriaș comparat cu fiecare dintre ei.