Prețul stabilității de moment și iluzia „bandajului” diplomatic: Cum a transformat negocierea Groenlandei pilonul european al NATO într-un ''produs politic'' tranzacționabil

Într-o încercare disperată de a liniști instinctele tranzacționale ale lui Donald Trump, secretarul general al NATO pare să fi încălcat regula de aur a securității continentale: nu amaneta ceea ce nu îți aparține de dragul unei stabilități de moment.

„Afacerea Groenlanda”, negociată recent pe coridoarele Forumului Economic Mondial de la Davos, a fost prezentată de susținătorii lui Rutte ca un gest de măiestrie diplomatică, un „bandaj” necesar pentru a menține Statele Unite ancorate în Alianța Nord Atlantică.

Totuși, pentru Copenhaga și Paris, acest „framework” miroase a slăbiciune și, mai grav, a uzurpare de mandat. Premierul danez Mette Frederiksen a fost foarte fermă, aflându-se într-o vizită oficială la Berlin, reamintindu-i fostului premier olandez că mandatul său la sediul NATO din Evere nu include dreptul de a negocia soarta suverană a regatului său.

Diplomația „bandajului” și riscul tranzacționismului

Mark Rutte și-a construit întreaga strategie la vârful NATO pe o singură misiune: prevenirea unei rupturi catastrofale între Washington și restul aliaților. Este o abordare de tip „Trump-whisperer”, în care Rutte se face mic pentru a obține obiective mari.

Însă, acceptând să discute despre Groenlanda ca despre un activ imobiliar într-un context de securitate, Rutte a trimis un semnal periculos: faptul că Europa este dispusă să negocieze piese din propria integritate teritorială pentru a păstra „umbrela” nucleară americană.

Criticii săi, tot mai numeroși în Parlamentul European, se întreabă dacă Rutte acționează ca lider al unei alianțe de 32 de state egale sau ca un ambasador neoficial al Casei Albe la Bruxelles. Această poziționare fragilizează exact ceea ce NATO ar trebui să proiecteze în fața Moscovei: o unitate de neclintit. Amanetarea Groenlandei pentru a evita tarifele vamale sau retragerea trupelor americane nu este o strategie, ci o amânare a unei realități inevitabile pe care șefa diplomației UE, Kaja Kallas, a definit-o deja că fiind „structurală”.

Paradoxul dependenței de securitate: 10% din PIB sau umbrela unchiului Sam?

Argumentul lui Rutte este considerat ca fiind realist, dar pe care puțini lideri europeni vor să îl audă cu voce tare. La începutul acestei săptămâni, în fața europarlamentarilor, el a spulberat visul autonomiei strategice franceze printr-o singură frază: „Dacă cineva crede că Europa se poate apăra singură, continuați să visați”. În viziunea sa, negocierea Groenlandei nu este un act de slăbiciune, ci o încercare cinică de a câștiga timp pentru un continent care nu este pregătit să plătească prețul real al independenței militare.

Acest preț este uriaș. Rutte a estimat că, fără Statele Unite, statele europene ar trebui să aloce nu 5%, ci 10% din PIB pentru apărare, la care se adaugă miliardele necesare pentru a construi de la zero o capacitate nucleară proprie care să înlocuiască garantul american.

În acest context, „sacrificarea” orgoliului danez pe altarul relației cu Trump pare, din perspectiva lui Rutte, un preț mic pentru a evita colapsul arhitecturii de securitate. Totuși, Jean-Noël Barrot a ripostat imediat, insistând că pilonul european al NATO nu este un vis, ci o obligație de supraviețuire.

,,Ceasul generalului Funke și noua ordine mondială

În timp ce la Bruxelles se discută despre mandate și tratate din 1951, generalul german Gerald Funke a setat un cronometru mult mai periculos: 24 până la 36 de luni. Acesta este orizontul în care Rusia ar putea testa direct forța NATO, o prognoză care transformă jocurile diplomatice de la Davos într-o distragere a atenției periculoasă. Mette Frederiksen a făcut o paralelă tulburătoare între Groenlanda și Ucraina, subliniind că ambele situații reflectă visele imperiale ale unor mari puteri într-o lume în care vechea ordine a dispărut.

Adevărata eroare a lui Mark Rutte nu stă neapărat în dorința de a menține SUA aproape, ci în impresia că stabilitatea europeană poate fi obținută prin concesii teritoriale sau simbolice. Securitatea nu se amanetează, ea se construiește prin capacități militare reale și voință politică unitară.

Negocierea Groenlandei a oferit o gură de aer relației cu Donald Trump, dar a lăsat Europa într-o postură de vulnerabilitate morală. Până când capitalele europene nu vor accepta că suveranitatea strategică necesită investiții masive și o comandă unificată, ele vor rămâne captive între tranzacționismul Washingtonului și amenințarea hibridă a Moscovei.