O industrie de apărare construită pentru a descuraja Rusia poate ajunge să aibă nevoie de o Rusie amenințătoare pentru a se justifica

Programele europene de reînarmare, inclusiv SAFE, dezvoltarea industriei de apărare și investițiile masive în țările de pe flancul estic răspund unei necesități reale: Europa trebuie să poată descuraja și, dacă este nevoie, să se apere singură.

Dar merită să privim puțin mai departe de situația actuală și să luăm în calcul inclusiv un scenariu optimist. Să presupunem că războiul din Ucraina se încheie printr-un acord acceptabil pentru Kiev, că Rusia primește suficiente stimulente economice și politice pentru a renunța la o parte din actuala sa agresivitate și că, în următorii ani, la frontiera estică a Europei se instalează o stare de relativă stabilitate. Nu neapărat o reconciliere deplină, ci o perioadă în care probabilitatea unui conflict militar direct Rusia - NATO devine redusă.

Într-o asemenea situație, va apărea inevitabil întrebarea ce se întâmplă cu imensa mașinărie industrială și financiară pe care Europa o pune acum în mișcare pentru a răspunde amenințării ruse.

O fabrică de muniții construită astăzi trebuie să producă și peste zece ani. O linie pentru rachete, vehicule blindate sau sisteme de apărare antiaeriană nu poate fi închisă pur și simplu atunci când tensiunile scad. Investițiile private trebuie recuperate, forța de muncă specializată trebuie menținută, furnizorii trebuie să aibă comenzi, iar guvernele vor trebui să asigure continuitatea unor programe în care au fost investite miliarde de euro.

Apare ceea ce am putea numi o inerție a înarmării. Asta nu înseamnă că industria de apărare „vrea război”. Dimpotrivă, pentru o industrie modernă este mult mai avantajos să existe comenzi constante pentru descurajare decât să existe un război devastator care distruge infrastructura și destabilizează piețele. Problema este alta, și anume că odată creată o capacitate militară industrială foarte mare, apare presiunea economică și politică pentru menținerea ei.

Iar pentru a menține nivelul de producție și investiții trebuie menținută și o anumită percepție a amenințării.

Aceasta nu înseamnă neapărat inventarea unei amenințări inexistente. Rusia poate rămâne un adversar strategic chiar și într-o perioadă de pace. Dar există o diferență importantă între a păstra capacitatea de a răspunde unei eventuale reveniri a agresivității ruse și a transforma Rusia într-o amenințare permanentă, indiferent de evoluția reală a relației cu Moscova.

Aici apare riscul mai subtil ca Europa să ajunge să-și construiască nu doar industria militară, ci și o parte din viziunea strategică în jurul acestei industrii. Dacă securitatea începe să fie privită aproape exclusiv prin prisma capacităților militare, fiecare problemă strategică poate ajunge să primească un răspuns militar, iar instrumentele economice, diplomatice și de control al riscurilor pot pierde treptat din importanță.

Acesta ar fi adevăratul pericol. Nu că Europa se înarmează pentru a întreține sau porni un război, ci că o parte a sistemului european de securitate ar putea deveni dependentă de existența unei amenințări suficient de serioase pentru a justifica menținerea nivelului actual de înarmare. Poate părea forțat la prima vedere, dar este o problemă care crește cu care nouă investiție.

Riscul unei noi diferențe între Est și Vest

Mergând în continuare pe acest scenariu, diferențele dintre Europa Occidentală și cea de Est ar putea deveni din nou importante.

Pentru România, Polonia sau statele baltice, existența unei Rusii puternice la frontieră va rămâne o problemă de securitate directă chiar dacă relațiile dintre Rusia și Occident se normalizează parțial. Pentru Franța, Spania, Portugalia sau chiar Germania, aceeași amenințare poate fi percepută într-un mod diferit, mai ales dacă războiul din Ucraina se încheie și presiunea militară asupra frontierei estice scade.

În perioada actuală, această diferență este estompată de gravitatea războiului și de solidaritatea NATO. Într-o perioadă de relativă destindere, cel mai probabil va reveni.

Atunci ar putea apărea situația delicată în care statele occidentale să fie interesate de reconstruirea unor relații economice și politice cu Rusia, în timp ce statele estice să rămână mult mai prudente, tocmai pentru că au o experiență istorică și geografică diferită.

Nu este realist să ne imaginăm că marile puteri occidentale vor decide la un moment dat, explicit, să „sacrifice” România sau Polonia pentru a-și proteja propriile interese. Un asemenea scenariu ar fi prea simplist. Riscul cel mai probabil este ca, într-o anumită conjunctură, unele capitale occidentale să considere acceptabil pentru flancul estic un nivel de presiune sau de risc pe care nu l-ar accepta pentru propriul teritoriu.

Cu alte cuvinte, nu sacrificarea Estului printr-o decizie explicită, ci acceptarea unui nivel de risc pentru Est pe care Vestul nu l-ar accepta pentru propriul teritoriu. Aceasta este, probabil, una dintre cele mai importante vulnerabilități politice pe termen lung ale Europei.

România trebuie să evite statutul de simplu „teritoriu de frontieră”

Paradoxal însă, aceeași reînarmare europeană poate produce și efectul opus pentru țările din flancul estic.

Dacă România, Polonia, Cehia, Slovacia sau statele baltice devin centre importante pentru producția, mentenanța și logistica militară europeană, ele nu vor mai fi doar teritorii aflate geografic în fața Rusiei, ci devin părți ale infrastructurii strategice a întregii Europe.

Aici credem că România are o oportunitate pe care ar trebui să o privească mult mai pragmatic.

Nu este suficient să cumpărăm sisteme Patriot, HIMARS, avioane sau alte echipamente occidentale. Ar trebui să urmărim, acolo unde este economic și tehnic realist, să devenim parte a lanțurilor europene și transatlantice care le produc, întrețin, repară, modernizează și aprovizionează.

Exemplul centrului european de mentenanță pentru rachetele Patriot PAC-3 din Polonia este relevant tocmai din această perspectivă. Nu vorbim, cel puțin în această etapă, despre construirea unei fabrici poloneze de rachete Patriot, ci despre preluarea unei verigi importante din ciclul de viață al sistemului: mentenanță, reparații, recertificare și susținere logistică.

Acesta este genul de capacitate pe care România ar trebui să îl urmărească. Nu neapărat să producă de la zero sisteme complexe pentru care nu are încă baza tehnologică, ci să identifice acele verigi din lanțurile occidentale de apărare pe care le poate prelua realist: mentenanță și reparații, testare și recertificare, producție de componente, integrare, logistică, depozitare specializată, software, drone și sisteme de senzori sau alte activități pentru care există deja competențe industriale ce pot fi dezvoltate.

România are un avantaj important ca utilizator al unor sisteme occidentale complexe și se află într-o poziție geografică esențială pentru flancul estic și Marea Neagră. Acest avantaj trebuie transformat în capacitate industrială și logistică.

Cu cât țara noastră va deveni mai importantă pentru funcționarea sistemului european de apărare, cu atât va fi mai greu ca securitatea sa să fie tratată ca o problemă periferică. Dacă, de exemplu, într-un viitor centru de mentenanță sau într-o capacitate de producție din România sunt susținute sisteme utilizate de mai multe armate europene, atunci securitatea acelor facilități devine implicit o problemă pentru întreaga Europă.

Aceasta este, în opinia noastră, diferența dintre a fi beneficiar al securității și a deveni furnizor de securitate.

Iar această transformare ar avea pentru România o valoare mult mai mare decât simpla atragere a unor investiții străine, pentru că ar crește costul politic și economic al oricărei eventuale decizii de a trata securitatea României ca pe o problemă secundară.

Înarmarea trebuie să rămână un instrument, nu să devină un scop

Revenind la Europa, este evident că ”partenerul sedus și abandonat” are nevoie de o industrie de apărare puternică. Nu există nicio contradicție între acesta și dorința de pace. Dimpotrivă, o capacitate militară credibilă poate face pacea mai probabilă. Dar această capacitate trebuie să rămână un instrument al politicii, nu să ajungă să definească politica.

Europa trebuie să poată produce arme și într-o perioadă de pace, fără ca existența acestei industrii să creeze automat nevoia politică de a menține un adversar permanent. Trebuie să poată negocia cu Rusia fără să-și abandoneze securitatea și să-și mențină capacitatea de descurajare fără să transforme confruntarea într-un scop în sine.

În fond, Europa se reînarmează astăzi pentru a nu mai putea fi șantajată militar de Rusia. Dar trebuie să avem grijă ca, mâine, această nouă putere militară să nu devină atât de dependentă de propriile interese economice și strategice încât să înceapă să-și producă singură logica de confruntare.