Rusia e mai îngrădită ca niciodată pe mare: Mai are două ieșiri sigure. Franța admite că submarinele ruse sunt „redutabile”, dar știe cum să le facă viața grea
07 Februarie 2026
Agenția de Tehnologie și Logistică pentru Achiziții (ATLA) din Japonia a anunțat pe 30 mai că a încheiat etapa termenilor de referință (TOR) pentru cooperarea cu Franța și Germania în domeniul tehnologiilor necesare dezvoltării tunului cu proiectile propulsate electromagnetic, numit în limbaj colocvial “tunul cu șină” (railgun).
Acordul își propune să exploreze oportunitățile de colaborare în dezvoltarea acestui sistem de arme avansat, în timp ce Ministerul Apărării din Japonia depune eforturi continue pentru implementarea proiectului. Chiar săptămâna trecută, ATLA a trimis specialiști în SUA pentru a valorifica expertiza americană în dezvoltarea acestei tehnologii pe care americanii au suspendat-o pentru o perioadă.
Tunul cu șină
Potrivit specialiștilor, tunul cu șină este o armă electromagnetică avansată care utilizează câmpuri magnetice generate de curenți electrici mari pentru a accelera un proiectil la viteze extrem de mari.
Spre deosebire de armele de foc tradiționale care se bazează pe propulsori chimici explozivi, cum ar fi praful de pușcă, tunurile cu șină folosesc electricitatea pentru a crea o forță magnetică puternică.
Componentele de bază ale sistemului includ o sursă de alimentare, două șine metalice paralele și o armătură conductivă. Când curentul electric trece de la sursa de alimentare prin șine și armătură generând astfel un câmp electromagnetic puternic în jurul șinelor. Acest câmp generează la rândul lui o forță Lorentz cu valoare ridicată, care propulsează armătura și proiectilul atașat de-a lungul șinelor la viteze extrem de mari.
Altfel spus, avantajele cheie ale tunurilor cu șine includ capacitatea de a lansa proiectile la viteze foarte mari și pe distanțe lungi, fără a fi mai utiliza propulsori explozivi, deci la costuri mult mai reduse. De asemenea, proiectilele sunt mai mici, mai greu de detectat și au potențialul de a lovi ținte la distanțe mult mai mari cu o precizie mai mare, unele modele promițând distanțe de până la 400 km.
Cu toate acestea, tunurile cu șine se confruntă cu provocări tehnice semnificative, cum ar fi nevoia de energie electrică substanțială, care necesită sisteme de alimentare avansate capabile să gestioneze milioane de amperi. În plus, căldura intensă și stresul mecanic generat în timpul tragerii reprezintă provocări de durabilitate și de inginerie pentru materialele utilizate în construcția acestora.
Japonia are deja un prototip funcțional
Anterior, în 2021, Japonia a dezvăluit prototipul unui tun mediu pe șină, capabil să lanseze un proiectil de 320 g la o viteză inițială de 2.230 de metri pe secundă (6,5 Mach). Tunul utilizează o energie de încărcare curentă de 5 MJ - cu ambiții pentru progrese vizând o energie de încărcare de 20 MJ - dar putea lansa un număr limitat de proiectile, puțin peste 120.
Ulterior, în anul fiscal 2022, Japonia a alocat 56 de milioane de dolari acestui proiect, în timp ce preocuparea a crescut în amploare cu fiecare an și este planificat să dureze până în 2028.
Referitor la eforturile pe care le presupune un astfel de proiect, președintele Alianței non-profit pentru apărarea antirachetă din SUA, Riki Ellison, declara în 2022, la scurt timp după abandonarea proiectului de către americani: „Nici noi (Statele Unite) nu îl avem pe deplin dezvoltat și dovedit a putea fi implementat operațional”.
Marina americană a petrecut un deceniu și a cheltuit 500 de milioane de dolari dezvoltând tehnologia tunului cu șină înainte de a abandona eforturile în vara anului 2021 și a se concentra pe tehnologia rachetelor hipersonice.
Japonia, care s-a arătat interesată oficial de această tehnologie încă din 2016, a preluat ștafeta cercetării și, susținută de partenerii europeni, pare hotărâtă să o ducă mai departe și să pună astfel bazele noi ere în propulsia proiectilelor, una în care praful de pușcă nu își mai are locul.
