Sfârșitul forței brute navale: Marina SUA admite că portavioanele sale nu mai pot asigura singure dominația pe mare în fața expansiunii Chinei

Admiterea oficială a amiralului Daryl Caudle, șeful operațiunilor navale ale Statelor Unite, cu privire la necesitatea abandonării modelului tradițional al grupului de atac al portavioanelor (CSG), marchează recunoașterea unui eșec strategic in care Marina SUA a cazut. În noile instrucțiuni de luptă emise luni, 9 februarie 2026, Marina SUA confirmă că abordarea actuală este ineficientă în fața realităților bugetare și a ascensiunii flotei chineze.

Strategia universală, în care un portavion este însoțit obligatoriu de un set fix de nave de escortă indiferent de misiune, a epuizat resursele umane și tehnice, ducând la lacune periculoase în prezența globală a forțelor americane.

Industria navala americană nu poate menţine funcţională o flotă de 292 de nave

Planul actual de optimizare a forțelor impune trecerea la unități specializate, configurate strict pentru sarcini specifice, cum ar fi războiul antisubmarin sau recunoașterea în zone maritime înguste. Această fragmentare a puterii navale este răspunsul direct la incapacitatea industriei de construcții navale de a menține o flotă de 292 de nave funcționale.

Datele furnizate de Biroul pentru Buget al Congresului SUA indică un dezastru administrativ: un distrugător din clasa Arleigh Burke petrece acum nouă ani în procese de mentenanță, ceea ce reprezintă peste 20% din durata sa de viață operațională. Amiralul Caudle afirmă clar că incapacitatea de a executa reparațiile navale pe timp de pace anulează orice șansă de a susține un conflict pe timp de război.

Investiția de 4,9 miliarde de dolari în sisteme autonome pentru a compensa degradarea flotei de distrugătoare

Pentru a compensa aceste deficiențe, Marina introduce conceptul de „forță de protecție” (hedge force), care se bazează pe utilizarea masivă a sistemelor robotice autonome (RAS). Această forță, finanțată cu 4,9 miliarde de dolari prin Legea de Reconciliere, este destinată să asigure descurajarea în scenarii critice, cum ar fi o invazie a Taiwanului, până la mobilizarea forțelor convenționale. Roiurile de drone de suprafață și subacvatice vor prelua sarcini de atac și monitorizare, reducând riscurile pentru platformele cu echipaj uman și oferind o soluție scalabilă într-un context de austeritate fiscală și fragilitate industrială.

Noua direcție strategică permite comandanților să desfășoare nave cu certificări limitate pentru misiuni precise, acceptând în mod asumat riscurile operative aferente. Un exemplu este Task Group Grey Hound, care utilizează distrugătoare aflate între perioadele de mentenanță pentru a monitoriza submarinele rusești în Oceanul Atlantic.

Această metodă elimină obligativitatea ca fiecare navă să fie pregătită pentru întregul spectru de acțiuni militare, optimizând astfel disponibilitatea flotei existente. Succesul acestei restructurări depinde însă de modernizarea infrastructurii portuare învechite, a cărei degradare sistemică a limitat constant capacitatea de mobilizare a Marinei în ultimii ani.

Marina Statelor Unite vizează acum capacitatea de a mobiliza 80% din navele și aeronavele sale în mai puțin de o lună, un obiectiv care necesită o integrare perfectă între sistemele robotice și restul flotei. Abandonarea modelului rigid de portavion este o măsură de supraviețuire tactică într-un mediu în care numărul de nave și timpul de reparație au devenit factorii determinanți ai puterii maritime. Washingtonul recunoaște astfel că dominația navală nu mai poate fi garantată de structuri masive și lente, ci de o flexibilitate forțată de limitările materiale și de avansul tehnologic al adversarilor.