Rostec reinventează T-14 Armata ca sistem de apărare aeriană de scurtă rază. Problema e că tancul de bază rămâne, în continuare, un concept fără ieșire

Tunul cu teava lisă de 125 mm, standard pe varianta de bază, este înlocuit cu unul de 152 mm, capabil să lanseze rachete ghidate antitanc Kornet la o distanță de până la 10.000 de metri, iar tancul ar urma să primească și familia de proiectile de artilerie ghidate Krasnopol, tot de calibru 152 mm.

T-14 Armata transportă deja o dronă de recunoaștere „Pterodactyl”, iar varianta nouă ar urma să primească un al doilea aparat de acest tip, destinat recunoașterii și identificării țintelor la distanțe mari. Capacitatea de muniție crește la 40 de proiectile, dintre care 24 în încărcătorul automat, iar tunul ar putea folosi muniții mai lungi de un metru, inclusiv proiectile explozive-fragmentare inteligente și proiectile termobarice cu detonare la distanță. Rostec lucrează, de asemenea, la o variantă fără echipaj a vehiculului.

Nu este clar, însă, cum ar putea T-14 să contribuie efectiv la apărarea antiaeriană. Rusia a conceput dintotdeauna rachetele antitanc lansate din tun ca parte a apărării unui tanc împotriva elicopterelor de atac și a echipelor cu rachete antitanc portabile, iar Kornet ar putea oferi, teoretic, o anumită capacitate împotriva unor drone mai mari. Sistemul de apărare antiaeriană Tor-M2, aflat deja în dotarea armatei ruse, oferă însă o rază de acțiune de 16 kilometri, net superioară, așa încât nu este limpede ce ar aduce în plus Armata pe acest segment. 

Adăugarea proiectilelor Krasnopol are, în schimb, mai multă logică, având în vedere că tancurile rusești sunt folosite frecvent în rolul de sprijin de foc pentru formațiunile tactice, însă, dacă țeava tunului de 152 mm nu egalează lungimea obuzierelor rusești standard, tancul ar putea să nu atingă bătaia necesară pentru acest tip de muniție.

 
Conceptul rămâne solid pe hârtie, dar limitat în implementare

Dincolo de aceste anunțuri, rămâne fundamentul real de proiectare al T-14, și anume că potențialul său de modernizare derivă din arhitectura construită în jurul unui modul de luptă fără echipaj, al unei capsule blindate izolate pentru echipaj, al unei protecții modulare și al unei arhitecturi electronice deschise.

Aceeași ideologie de proiectare care îi conferă punctele forte este și sursa compromisurilor care apar atunci când funcțiile declarate trebuie puse efectiv în practică.

Tancul este construit după o schemă clasică, cu compartimentul motor-transmisie montat în spate, dar cu o soluție fundamental nouă: un modul de luptă fără echipaj, controlat de la distanță. Volumul blindat este împărțit în trei compartimente, de control, în față, armament, la mijloc, și motor-transmisie, în spate. Echipajul de trei oameni, conducător, comandant și tunar, stă într-o poziție semi-culcată, într-o capsulă ermetic izolată, separată de modulul de luptă și de compartimentul motor prin pereți blindați. 

Tunul principal, de 125 mm, varianta 2A82-1M, stabilizat pe două axe, se află în modulul de luptă fără echipaj, iar o mitralieră coaxială de 7,62 mm este montată alături, cu o a doua mitralieră telecomandată pe acoperiș. Această arhitectură izolează echipajul de armament și de muniție, crescând șansele de supraviețuire, și reduce înălțimea generală a vehiculului prin eliminarea turelei clasice, cu echipaj.

Conceptul nu este nou în sine. Potrivit unei analize istorice a programelor britanice cu tun exterior din Războiul Rece, precum AFV for the 80s și FMBT, un asemenea aranjament reduce drastic masa rotativă a turelei, de la aproximativ 16 tone, cât are o turelă clasică, la circa 6,5 tone pentru un tun montat extern, permițând fie reducerea greutății totale a vehiculului, fie redirecționarea greutății economisite către întărirea protecției caroseriei și a echipajului.

Prețul plătit este însă o protecție considerabil mai slabă a armamentului în sine, iar dacă automatizarea încărcătorului sau sistemul de ghidare sunt avariate, tancul își pierde practic capacitatea de luptă. 

Tocmai din această cauză, pierderea capacității de foc și protecția insuficientă a armamentului, programele britanice cu tun exterior și turelă fără echipaj nu au ajuns niciodată la producție de serie. Dacă turela fără echipaj ar fi blindată la un nivel comparabil cu o turelă clasică, rezultatul ar fi o creștere bruscă a masei și a dimensiunilor, care ar anula principalul avantaj al schemei, aducând tancul înapoi la parametrii unui vehicul clasic, dar fără câștigul de protecție pentru echipaj și fără accesul convenabil la armament pentru întreținere.

 
Motorul rămâne principalul punct slab al proiectului

Compartimentul motor-transmisie, separat de compartimentul de armament printr-un perete ermetic, este construit în jurul motorului cu piston 2V-12-3A, cu cilindri în formă de X, combinat cu o transmisie mecanică planetară, o transmisie hidrostatică și reductoare planetare sumatoare în sistemul de direcție. 

Din cauza numeroaselor sisteme auxiliare, ventilatoare, compresoare, pompe de alimentare și evacuare, generator de pornire și radiatoare de răcire, compartimentul motor rămâne voluminos, ceea ce împiedică realizarea principalului avantaj al turelei fără echipaj, reducerea înălțimii generale a vehiculului. Motorul 2V-12-3A, testat pe tancuri încă de la finalul anilor 1970, nu a demonstrat niciodată o funcționare fiabilă, nerezistând mai mult de 1.500-2.000 de kilometri, ceea ce face ca montarea sa pe Armata să pară nejustificată. 

Chiar proiectanții de la Uralvagonzavod confirmă această problemă, afirmând că motorul, dezvoltat în anii 1980, nu a scăpat, în ciuda eforturilor enorme ale dezvoltatorului, de o serie de probleme tehnice care, împreună cu problemele economice ale punerii lui în producție, nu permit mizarea pe fabricarea acestui motor la scara familiei V-2, iar orice dezvoltare tehnică ulterioară ar necesita schimbări atât de ample încât pun sub semnul întrebării oportunitatea unor asemenea investiții, din perspectiva raportului cost-eficiență.

 
Blindajul funcționează pe hârtie, dar protecția activă rămâne depășită

Un studiu tehnic rusesc privind modelarea interacțiunii dintre proiectilele subcalibrate perforante și blindajul vehiculelor militare descrie o metodologie de proiectare parametrizată prin elemente finite, care permite optimizarea structurilor de protecție încă din faza de proiectare, reducând nevoia de teste costisitoare la scară reală.

Principiul de bază constă în plasarea, între plăcile metalice frontală și posterioară ale blindajului, a unei cavități înclinate la până la 82 de grade față de verticală, securizată prin spații care permit mobilitatea plăcilor la impact.

La lovire, miezul proiectilului se normalizează pe placă și este deviat în sus, ocolind compartimentul protejat, în timp ce deplasarea și oscilația plăcilor contribuie suplimentar la distrugerea proiectilului, crescând rezistența blindajului la un cost minim.

Complexul de protecție activă T05-A7-T10 apără tancul împotriva rachetelor antitanc și a grenadelor antitanc, detectând și urmărind prin radar mijlocul de atac și lansând un proiectil defensiv care îl distruge sau îl deviază la o distanță stabilită.

Sistemul de contracarare a ghidajului protejează împotriva telemetrelor laser, a elementelor de luptă cu autoghidare și a bombelor aeriene ghidate, folosind patru detectoare, o unitate de control și lansatoare rotative cu grenade de ecranare aerosol. Problema majoră este că T05-A7-T10 oferă protecție doar în emisfera frontală, întrucât modulele sale de transmisie-recepție și muniția se află în sectorul frontal al blocului de armament și nu acoperă emisfera superioară. 

Prin urmare, sistemul nu apără tancul împotriva rachetelor antitanc care atacă de sus și nici împotriva dronelor FPV, o configurație depășită, care nu ține cont de amenințările actuale venite de sus și de la ținte aeriene mici, greu detectabile.

 
Un concept cu potențial, dar cu probleme fundamentale nerezolvate

Analiza arată că T-14 Armata a devenit depășit conceptual încă dinainte de a intra în producție de serie, deși tancul a fost prezentat public prima dată în 2015, iar Rostec a susținut, mai întâi în 2021 și apoi în martie 2024, că acesta ar fi intrat efectiv în dotarea armatei ruse. Ideologia de proiectare, modulul de luptă fără echipaj, capsula izolată pentru echipaj și protecția modulară, rămâne una progresistă, dar implementarea ei practică a întâmpinat limitări greu de depășit. 

Motorul 2V-12-3A, problematic și depășit, care nu a demonstrat o funcționare fiabilă încă din anii 1970 și care nu rezistă mai mult de 1.500-2.000 de kilometri, nu este încă produs de serie, nu există capacități create pentru producția lui, iar oportunitatea continuării dezvoltării este pusă la îndoială chiar de proiectanții de la Uralvagonzavod.

Protecția turelei rămâne, în esență, neasigurată: modulul de luptă fără echipaj nu beneficiază de blindaj complet și rezistă, în cel mai bun caz, la foc de tun de calibru 25-30 mm, iar întărirea acestei protecții ar duce inevitabil la creșterea masei și a dimensiunilor, anulând principalul avantaj al schemei constructive.

Sistemul de protecție activă T05-A7-T10 acoperă doar emisfera frontală, nu protejează emisfera superioară și nu poate contracara nici rachetele antitanc care atacă de sus, nici dronele FPV, ceea ce impune o regândire completă a configurației sale. În fine, masa de luptă de 58 de tone este excesivă, în bună parte din cauza compartimentului motor-transmisie voluminos, ceea ce complică suplimentar orice creștere viitoare a protecției turelei și a caroseriei împotriva amenințărilor moderne, în special a dronelor.

Toate aceste elemente indică, de fapt, necesitatea unui tanc complet nou, în timp ce Armata rămâne, în forma sa actuală, un concept fără ieșire, în ciuda încercării Rostec de a-l reconfigura ca un soi de platformă de sprijin de foc. T-14 nu a confirmat încă public nicio utilizare efectivă în luptă pe frontul din Ucraina, iar noile dotări anunțate, oricât de impresionante par pe hârtie, nu rezolvă niciuna dintre problemele structurale deja documentate ale platformei.