Războiul din spatele ușilor închise: Cine sunt adevărații inamici ai armatei europene din interiorul continentului

La începutul acestei săptămâni, scena a fost ocupată de un duel retoric între noul secretar general al NATO, Mark Rutte, și șeful diplomației franceze, Jean-Noël Barrot, pe tema unei armate europene care, în prezent, pare să existe mai degrabă în discursurile de la Sorbona decât pe câmpul de luptă.

Dușul rece al lui Rutte: Între realism și neputință

Luni, în fața Parlamentului European, Mark Rutte a lăsat deoparte amabilitățile diplomatice, servind entuziaștilor autonomiei strategice un diagnostic nu foarte plăcut. Europa este, în acest moment, incapabilă să se apere singură, iar orice tentativă de a crea o structură militară separată de SUA reprezintă o invitație la fragmentare.

Rutte a avertizat că o armată europeană ar însemna resurse irosite pe dublarea unor structuri de comandă care funcționează deja în cadrul NATO, un scenariu despre care a afirmat că Vladimir Putin l-ar „adora”.

Secretarul general a pus pe masă și o factură cam mare. Dacă Europa ar alege cu adevărat să meargă pe cont propriu, ținta de 5% din PIB pentru apărare ar fi doar începutul.

Rutte estimează că efortul financiar ar trebui să urce la 10% pentru a compensa lipsa logisticii și a serviciilor de informații americane, la care se adaugă costurile astronomice pentru construirea unei capacități nucleare proprii. Fără garantul suprem reprezentat de umbrela nucleară a Washingtonului, „suveranitatea” europeană ar fi, în viziunea sa, o cochilie goală.

Replica Parisului: Pilonul european ca necesitate de supraviețuire

Răspunsul Franței nu s-a lăsat așteptat, fiind livrat cu promptitudinea specifică erei digitale. Jean-Noël Barrot a taxat imediat poziția lui Rutte, insistând pe platforma X că europenii „pot și trebuie” să își asume propria securitate. Pentru Paris, nu este vorba despre părăsirea Alianței, ci despre construirea unui pilon european solid în interiorul NATO, o viziune care a căpătat o urgență fără precedent după amenințările lui Donald Trump privind anexarea Groenlandei.

Această poziționare a Franței este susținută de investiții concrete, cu un buget de reînarmare care vizează 64 de miliarde de euro până în 2027. De la dezvoltarea noului portavion nuclear PANG până la introducerea serviciului militar voluntar, Parisul încearcă să demonstreze că este singura putere din UE capabilă să ofere o alternativă la dependența transatlantică.

Cu toate acestea, Franța se lovește de reticența partenerilor săi, mulți dintre ei fiind mai preocupați de costurile imediate decât de viziuni strategice pe termen lung.

Fragmentarea ca boală cronică a apărării europene

Marea problemă a continentului nu este lipsa resurselor financiare, ci fragmentarea industrială și doctrinară care pare imposibil de remediat. În timp ce Franța își menține un nivel de importuri militare din SUA de doar 17%, restul continentului este ancorat adânc în tehnologia de peste ocean. Germania importă 70% din armamentul său din SUA, în timp ce România depășește pragul de 61%.

Această realitate transformă orice discuție despre „independență” într-un paradox logistic: fără actualizările de software și piesele de schimb americane, flotele europene de avioane stealth ar deveni instantaneu piese de muzeu.

Disputa s-a mutat și pe terenul ajutorului destinat Ucrainei. Franța insistă pe clauze restrictive care să direcționeze fondurile către producătorii europeni, în timp ce state precum Olanda sau Germania, susținute de Rutte, cer flexibilitate pentru a cumpăra rapid sisteme Patriot sau interceptoare americane.

Această incapacitate de a armoniza interesele industriale cu urgențele frontului subliniază avertismentul generalului german Gerald Funke, care indică un orizont de maximum 36 de luni până la o posibilă confruntare directă sau hibridă cu Federația Rusă.

„Dacă Europa nu construiește o putere militară pe măsura greutății sale economice, decalajul dintre așteptările SUA și capacitățile noastre va deveni cea mai periculoasă falie a alianței.”

În final, „ora Europei” pare să fie mai degrabă ora contrazicerilor perpetue. Până când capitalele europene nu vor accepta că suveranitatea strategică necesită nu doar discursuri, ci o unificare reală a achizițiilor și a comenzii, drumul spre o apărare independentă va rămâne blocat de propriile noastre ezitări.

Costul de 1.000 de miliarde de dolari pentru reconstrucția industriei, potrivit unei recente analize a Wall Street Journal, este doar prețul de intrare - adevărata provocare rămâne găsirea voinței politice de a înceta poziționarea unora împotriva celorlalți într-un moment în care timpul nu mai are răbdare cu noi și cu capriciile noastre.