Fiecare cu NATO-ul lui? De ce nu mai sunt Statele Unite axate exclusiv pe Europa și ce înseamnă acest lucru pentru flancul estic

În fața Comisiei pentru Relații Externe, Secretarul de Stat al SUA a trasat o nouă linie de demarcație în politica externă a SUA, avertizând că epoca în care Washingtonul asigura necondiționat securitatea europeană a luat sfârșit. Mesajul său a fost la obiect: Statele Unite rămân cel mai bogat stat al lumii, dar resursele lor nu sunt nelimitate, iar NATO trebuie „reimaginată” pentru a supraviețui realităților geopolitice actuale.

NATO în versiunea „reimaginată”: Sfârșitul cecului în alb

Rubio a susținut că necesitatea de a regândi arhitectura Alianței nu este o tentativă de izolare, ci un răspuns la o criză de sustenabilitate. Secretarul de Stat a argumentat că responsabilitățile în cadrul NATO trebuie redistribuite, subliniind că plângerile actualului președinte privind contribuțiile aliaților sunt, în esență, aceleași cu ale predecesorilor săi, doar că sunt exprimate „mai zgomotos”.

Pentru Rubio, o Alianță puternică nu mai poate fi definită prin dependența unilaterală a Europei de umbrela de securitate americană, ci prin capacitatea statelor europene de a oferi garanții de securitate reale și independente.

Această schimbare de paradigmă este alimentată de o realitate geografică pe care Washingtonul o consideră acum prioritară. Rubio a explicat senatorilor că SUA trebuie să își împartă resursele militare și financiare între nevoile de apărare din emisfera vestică, provocările din regiunea Indo-Pacific și frontul european.

Această dispersie a resurselor face ca „backstop-ul” american să devină o resursă limitată, forțând Europa să investească masiv în propriile capacități pentru a umple golurile lăsate de pivotarea strategică a Washingtonului spre alte teatre de operații.

Diplomația după „Gambitul Groenlanda”

Tensiunile recente provocate de interesul președintelui Trump pentru achiziționarea Groenlandei au planat asupra întregii audieri, însă Rubio a încercat să reducă retorica. El a subliniat că administrația a renunțat la ideea utilizării forței sau a măsurilor economice coercitive, optând pentru un proces diplomatic „profesionist și direct”. Secretarul de Stat a indicat că discuțiile se vor desfășura departe de ceea ce el a numit „circul mediatic”, pentru a oferi ambelor părți flexibilitatea necesară obținerii unui rezultat pozitiv în cadrul tratatului din 1951.

Totuși, această abordare diplomatică nu anulează presiunea asupra Danemarcei și a celorlalți aliați europeni. Rubio a refuzat să comenteze dacă retorica administrației subminează unitatea NATO, preferând să se concentreze pe faptul că forța oricărei alianțe depinde de forța individuală a membrilor săi. Mesajul implicit a fost că, deși SUA nu vor anexa teritorii prin forță, așteptările privind accesul strategic și partajarea costurilor în regiunea Arctică au crescut exponențial sub doctrina „America First”.

Garanțiile de securitate și „iluzia” autonomiei europene

În ceea ce privește viitorul Ucrainei, Rubio a fost la fel de tranșant. El a descris planurile europene de a trimite contingente mici de trupe pentru menținerea păcii ca fiind „irelevante” fără sprijinul logistic și militar al Statelor Unite. Potrivit Secretarului de Stat, orice garanție de securitate post-război în Europa de Est rămâne dependentă de capacitatea de descurajare a SUA, deoarece deceniile de subfinanțare au lăsat armatele europene fără infrastructura necesară pentru operațiuni de anvergură.

Concluzia lui Rubio în fața Senatului a fost un semnal de alarmă pentru capitalele europene care încă speră într-o revenire la vechea ordine mondială. „NATO trebuie să devină mai europeană pentru a-și menține forța”, a fost ecoul ideilor susținute și de Kaja Kallas la Bruxelles.

Într-o lume a sferelor de influență și a resurselor finite, „reimaginarea” Alianței propusă de Rubio înseamnă o Europă care nu doar consumă securitate, ci o și produce, în timp ce Washingtonul își rezervă dreptul de a decide unde și cum își va mai investi miliardele în viitor.