Dincolo de mitul „s-a distrus tot”: Ce capacități militare mai are, de fapt, România și ce fabrici fac încă profit

Ambele imagini conțin câte o parte de adevăr. Niciuna nu descrie însă situația reală. România nu pornește de la zero, mai există capacități industriale relevante în producția de muniții și armament, mentenanță, construcții navale, aeronautică și în anumite domenii electronice. Există încă infrastructură, terenuri industriale, personal specializat, licențe și o experiență tehnică acumulată în decenii. 

În același timp, o parte importantă a acestei infrastructuri este insuficient utilizată, tehnologic depășită sau organizată într-un model economic care nu a reușit să se adapteze pieței moderne de apărare. De aceea, dacă vrem să analizăm realist situația, trebuie să vedem cât din ceea ce mai are România reprezintă astăzi o capacitate industrială reală, competitivă și utilă pentru Armata Română și pentru aliații săi.

De la o industrie uriașă la una mult redusă

Industria de apărare comunistă fusese construită pentru o economie de război și pentru o piață mult mai largă decât România. Ea producea nu doar pentru Armata Română, ci și pentru export, în special către statele aliate din fostul bloc sovietic și către alte piețe tradiționale.

După dispariția Pactului de la Varșovia, această piață s-a prăbușit. Comenzile interne au scăzut drastic, iar exporturile tradiționale s-au restrâns. Problema nu a fost doar lipsa banilor. S-a schimbat pur și simplu piața pentru care fusese construită industria.

Potrivit unor date prezentate în ultimii ani de reprezentanții sectorului, industria de apărare și domeniile conexe ajunseseră înainte de 1989 la peste 200.000 de angajați. În jurul anului 2000, numai ROMARM ar fi avut aproximativ 40.000 de angajați, pentru ca numărul să ajungă ulterior la mai puțin de 6.000. Datele privind evoluția forței de muncă diferă în funcție de definiția sectorului, însă tendința dramatică de reducere este incontestabilă.

Această contracție nu trebuie privită însă exclusiv ca un eșec. O mare parte din capacitatea de producție existentă înainte de 1990 nu mai avea o justificare economică într-o Românie integrată în economia europeană și într-o Alianță care își schimbase radical standardele și nevoile.

Problema României a fost că reducerea industriei nu a fost însoțită de o transformare suficient de profundă a ceea ce rămânea. Au fost închise sau restrânse capacități, dar nu s-a reușit în aceeași măsură construirea unei industrii mai mici, mai moderne, mai automatizate și mai competitive. A rămas astfel într-o situație contraproductivă, în care dispunea încă de un patrimoniu industrial militar considerabil, dar o parte din acesta funcționa mult sub potențialul său.

Ce este, de fapt, ROMARM

Aici apare una dintre cele mai importante confuzii din dezbaterea publică. ROMARM nu este întreaga industrie românească de apărare. Compania Națională ROMARM este principala structură industrială de stat din domeniu, aflată sub autoritatea Ministerului Economiei, și funcționează ca societate-mamă pentru o rețea de filiale specializate în muniții, armament, explozivi, vehicule și alte produse militare. Documentele companiei indică 15 filiale industriale.

În paralel există și alte companii de stat din industria de apărare, precum IAR Brașov sau Romaero, dar și un sector privat și cu capital străin care are o importanță tot mai mare. Aerostar este probabil cel mai cunoscut exemplu românesc de companie privată performantă în domeniul aeronautic și de apărare.

Prin urmare, atunci când spunem „industria românească de apărare”, trebuie să avem în vedere cel puțin cele trei componente diferite reprezentate de industria de stat concentrată în jurul ROMARM și al altor companii publice, companiile private românești și companiile cu capital străin sau societățile mixte care operează în România.

Este bine să reținem acest aspect, pentru că doar în jurul lui ne putem construi o imagine realistă asupra industriei noastre de apărare. 

ROMARM produce. Dar cât, și cât de competitiv

Datele financiare recente sunt foarte interesante tocmai pentru că arată simultan existența unei activități industriale reale și limitele modelului actual.

Compania-mamă ROMARM a raportat pentru 2025 o cifră de afaceri de aproximativ 540,4 milioane de lei și un profit net de 10,3 milioane de lei. În 2024, cifra de afaceri fusese însă de 1,445 miliarde de lei, ceea ce înseamnă o reducere de peste 60% în numai un an. Aceste cifre se referă la compania-mamă și nu includ cifrele de afaceri ale filialelor.

Dacă privim filialele, imaginea se schimbă puțin. Cele 15 filiale ROMARM au raportat pentru 2024, cumulat, aproximativ 2,66 miliarde de lei cifră de afaceri și 24,6 milioane de lei profit, potrivit datelor transmise de companie. Pentru 2025, datele disponibile pentru 12 dintre filiale indică o cifră de afaceri cumulată de peste 1,3 miliarde de lei și un profit cumulat de 71,6 milioane lei, cu creșteri spectaculoase la unele dintre fabrici.

Aparent, avem deci motive de optimism. Uzina Mecanică București a ajuns în 2025 la o cifră de afaceri de aproximativ 344,2 milioane de lei și un profit net de 12,6 milioane de lei, în timp ce Uzina Mecanică Cugir a raportat 243,5 milioane de lei cifră de afaceri și 32,8 milioane de lei profit net. Carfil a înregistrat o cifră de afaceri de aproximativ 214,9 milioane de lei și un profit net de circa 1,4 milioane de lei, iar Uzina de Produse Speciale Dragomirești a ajuns la aproximativ 163,4 milioane de lei cifră de afaceri și 7,2 milioane de lei profit net.

Dar aceeași analiză scoate la suprafață și cealaltă față a problemei. Dintre cele 12 filiale pentru care au fost disponibile datele pe 2025, cinci au înregistrat pierderi. Uzina Automecanică Moreni a raportat o pierdere de aproximativ 18 milioane de lei, Uzina Mecanică Sadu 16,6 milioane, Arsenal Reșița aproximativ 0,4 milioane, Pirochim Victoria aproximativ 0,88 milioane, iar Fabrica de Pulberi Făgăraș a raportat pierdere în condițiile unei cifre de afaceri practic inexistente.

Așadar, nu avem o singură industrie. Avem companii cu performanțe foarte diferite reunite sub aceeași umbrelă, iar aceasta este una dintre problemele fundamentale ale modelului ROMARM.

Războiul din Ucraina a schimbat brusc situația

Invazia Rusiei în Ucraina a produs o schimbare pe care industria românească de apărare nu o mai cunoscuse de decenii, pentru că a apărut din nou o cerere importantă pentru muniție, armament și anumite tipuri de echipamente.

În raportul său pentru 2023, ROMARM recunoștea explicit că evoluția exporturilor fusese spectaculoasă și că revenirea cererii era legată direct de nevoile de securitate generate de războiul din Ucraina. Dar același raport conținea o observație extrem de importantă. Unele produse cu cerere foarte mare, în special muniția de artilerie de calibre medii și mari, nu mai puteau fi realizate în filialele ROMARM sau aveau termene foarte lungi și costuri cu peste 30% mai mari decât competiția. În plus, capacitatea fizică nu permitea satisfacerea rapidă a unor comenzi majore.

Această observație spune probabil mai mult despre situația reală decât orice discurs politic. Nu se pune problema că România nu mai poate produce, ci că nu poate produce întotdeauna suficient, suficient de repede și suficient de competitiv.

Este o diferență fundamentală. O fabrică poate exista fizic și poate avea utilaje, hale și personal, dar asta nu înseamnă că poate participa eficient la o piață militară modernă.

În industria de apărare contează capacitatea de a produce în serie, standardizarea, controlul calității, costul pe unitate, automatizarea, trasabilitatea, certificarea, accesul la materii prime, lanțul de furnizori și, mai ales, capacitatea de a crește rapid producția atunci când apare o comandă importantă. Aici România are încă un decalaj important.

Capacitatea nominală nu este capacitatea reală

O altă confuzie frecventă este aceea dintre capacitatea industrială existentă pe hârtie și capacitatea efectiv disponibilă.

O evaluare a pieței românești de apărare publicată de Aviation Week apreciază că o mare parte a bazei industriale este insuficient utilizată și citează estimări potrivit cărora producția efectivă reprezenta aproximativ 40% din capacitatea nominală. Aceeași analiză identifică probleme precum îmbătrânirea forței de muncă, lipsa investițiilor, utilaje vechi, consum energetic ridicat și o cultură managerială moștenită din perioada economiei de stat.

Cifra de 40% trebuie privită ca o estimare generală, nu ca o măsurătoare valabilă pentru toate fabricile. Dar ea ilustrează problema reală că România deține mai multă infrastructură industrială decât reușește să transforme în producție competitivă.

Într-un fel, acesta este și avantajul, și dezavantajul României. Avantajul este că nu trebuie construit totul de la zero. Există hale, terenuri, linii tehnologice, infrastructură și personal.

Dezavantajul este că tentația de a considera această infrastructură drept o industrie funcțională poate conduce la decizii greșite. Uneori este mai ieftin și mai eficient să modernizezi o capacitate existentă. Alteori, însă, poate fi mai rațional să construiești o facilitate nouă decât să încerci să repari un model industrial depășit. Aceasta va fi una dintre marile provocări naționale din perioada următoare, pentru ca vine inclusiv cu probleme mai sensibile, de natură socială.

Punctele tari există. Și nu sunt deloc neglijabile

Ar fi însă o greșeală să privim industria românească doar prin prisma pierderilor și a tehnologiilor vechi. România păstrează competențe importante în producția de muniție, armament terestru, explozivi, mentenanță și reparații, aeronautică și construcții navale. Analize recente ale sectorului identifică exact aceste domenii ca fiind printre capacitățile care încă pot constitui o bază pentru dezvoltarea viitoare.

Mai există și avantajul geografic. România este una dintre principalele baze logistice și militare ale flancului estic, are acces la Marea Neagră, Dunăre și coridoarele terestre către Europa Centrală și de Est. Pentru un producător occidental, acest lucru poate avea o valoare mai mare decât simpla diferență de cost salarial.

Există apoi accesul la piața europeană și la ecosistemul NATO. Un investitor care produce în România nu produce într-o economie izolată. Produce într-un stat UE și NATO, cu acces la piața europeană, la programe europene și la lanțurile industriale occidentale.

Iar războiul din Ucraina a demonstrat ceva foarte important, și anume că proximitatea față de front poate deveni și un avantaj industrial, dacă este dublată de infrastructură și securitate.  

Dar punctele slabe sunt de natură structurală

Problemele cele mai mari nu sunt însă neapărat halele sau utilajele. Sunt managementul, capitalul, forța de muncă, tehnologia și predictibilitatea comenzilor.

O analiză FES publicată în 2026 descrie industria românească drept profund divizată între un sector de stat extins, dominat de ROMARM și caracterizat de performanță slabă, și un nucleu mai mic de companii private sau cu capital străin, mai competitive și mai bine integrate în lanțurile globale de valoare.

Raportul identifică printre problemele sectorului de stat lipsa cronică a investițiilor, guvernanța ineficientă, rigiditatea managerială și îmbătrânirea forței de muncă.

La aceasta se adaugă o problemă mai puțin vizibilă, dar extrem de importantă. România nu controlează integral toate verigile tehnologice de care are nevoie. O analiză publicată de MApN arată că industria românească de apărare continuă să depindă de componente importate din state precum Franța, Germania, Italia, Polonia, Austria, Israel, Regatul Unit și SUA.

Asta nu este neapărat o anomalie. Nici marile puteri europene nu produc singure absolut tot. Problema apare atunci când dependența este exact pe componentele critice, unice, fără de care produsul finit nu poate fi fabricat, reparat sau menținut în exploatare. Nu trebuie să producem singuri fiecare șurub, cip sau motor. Dar avem nevoie să controlăm sau să avem acces garantat la acele capacități fără de care, într-o criză, producția și susținerea tehnicii militare s-ar putea opri.

România are deja, pe hârtie, direcția strategică

Un aspect interesant este că problema nu mai este lipsa unei strategii oficiale. Strategia Națională pentru Industria de Apărare 2024–2030 prevede explicit modernizarea și retehnologizarea operatorilor de stat și privați, creșterea competitivității, cercetarea-dezvoltarea, stimularea IMM-urilor și participarea companiilor românești la programele comune europene și NATO.

Documentul vorbește inclusiv despre atragerea investițiilor directe, transfer de know-how și tehnologie și asocierea operatorilor români cu companii internaționale puternice.

Cu alte cuvinte, România a identificat în mare parte problema. Întrebarea este dacă va reuși să treacă de la strategie la execuție. Iar aici se va decide probabil viitorul industriei.

SAFE nu înseamnă salvarea automată a ROMARM 

Această diferență trebuie înțeleasă foarte bine, pentru că urmează să devină una dintre temele centrale ale industriei românești.

România are alocată prin instrumentul european SAFE o sumă de aproximativ 16,7 miliarde de euro, iar în august 2026 a primit prima tranșă de prefinanțare, de 2,5 miliarde de euro. SAFE este însă în primul rând un mecanism financiar pentru investiții și achiziții comune în domeniul apărării, nu un program european de finanțare directă a ROMARM.

Asta ar trebui sa schimbe perspectiva și pentru o parte din clasa politică, iar teme cu priză la populație, precum întrebarea „Câți bani din SAFE vor ajunge la industria românească de stat?” să devină mai realiste și centrate pe câtă valoare industrială poate România să păstreze din miliardele pe care le va cheltui pentru apărare.

Dacă România cumpără un sistem militar complet din străinătate, câștigul industrial local poate fi redus. Dacă însă aceeași achiziție este legată de producție locală, mentenanță, integrare, fabricarea unor componente, transfer tehnologic și dezvoltarea furnizorilor români, atunci banii pentru apărare încep să construiască și o capacitate industrială proprie. 

Astfel reușim să construim securitate, nu să o cumpărăm.

Unde ne aflăm, de fapt

După mai bine de trei decenii de tranziție, România nu mai are industria militară gigantica de dinainte de 1989. Nici nu ar avea sens să încerce să o recreeze. Dar nici imaginea unei industrii complet distruse nu este corectă.

România are încă un nucleu industrial real. Are muniție, armament, vehicule, explozivi, aeronautică, mentenanță, construcții navale, cercetare și o serie de companii private capabile să opereze în standarde occidentale.

Problema este că acest nucleu este fragmentat, inegal modernizat și insuficient integrat într-un sistem industrial occidental coerent.

Unele fabrici au demonstrat în ultimii doi ani că pot crește spectaculos atunci când primesc comenzi. Uzina Mecanică București, Uzina Mecanică Cugir, Carfil sau Dragomirești sunt exemple clare. Dar existența unor asemenea performanțe nu rezolvă problema întregului sistem. În același timp, faptul că unele filiale continuă să piardă bani, să aibă producție redusă sau să opereze cu tehnologii depășite arată că nu orice capacitate existentă trebuie păstrată în forma actuală.

Aici se află, probabil, adevărata problemă. Nu ducem lipsă doar de bani. Ducem lipsă de o selecție strategică a ceea ce merită construit, modernizat, păstrat sau abandonat.

România nu își poate permite să modernizeze uniform toate fabricile doar pentru că sunt istorice, de stat și producătoare de tehnică militară. În același timp, nu își poate permite nici să renunțe la capacități strategice doar pentru că, în condiții normale de piață, ele nu sunt suficient de profitabile.

Trebuie să distingem între ce este rentabil comercial, ce este important militar și ce poate deveni competitiv dacă primește capital și tehnologie. Cele trei categorii nu se suprapun întotdeauna, iar următoarea etapă nu mai poate fi despre salvarea industriei românești de apărare în forma în care a existat. 

Trebuie să fie despre alegerea acelei părți din industrie care poate deveni competitivă, despre păstrarea acelor capacități de care România are nevoie în orice situație și despre integrarea restului într-un ecosistem european și transatlantic.

Iar aici apare problema mai delicată - pe care o vom aborda în partea a doua - dacă ROMARM este în forma actuală instrumentul prin care România poate face această transformare sau statul ar trebui să schimbe radical modul în care își organizează proprietatea, managementul și relația cu industria privată și cu marii producători occidentali.

Răspunsul la această întrebare va determina dacă miliardele care intră acum în apărare vor transforma România într-un producător relevant sau vor face din ea doar o țară mai bogată în tehnică militară occidentală.