De la V1 și V2 la rachetele rusești asupra Ucrainei: terorizarea orașelor ca armă a unui agresor aflat în impas

Atacurile rusești masive cu rachete și drone asupra Ucrainei din iunie și începutul lunii iulie 2026 readuc în actualitate o paralelă istorică dureroasă: campania Germaniei naziste cu arme V1 și V2 împotriva Marii Britanii, în ultima fază a celui de-al Doilea Război Mondial.

Comparația nu trebuie înțeleasă ca o suprapunere perfectă între două contexte istorice diferite, ci ca o analogie de logică strategică: atunci când agresorul nu reușește să obțină victoria politică dorită pe câmpul de luptă, el recurge la lovirea orașelor, a infrastructurii civile și a populației, sperând să transforme frica, oboseala și distrugerea în presiune politică.

Ultimele patru atacuri masive rusești lovesc în special zona civilă ucraineană

Seria recentă de atacuri rusești arată o intensificare clară a acestei logici. La 2 iunie 2026, Rusia a lansat peste 70 de rachete și peste 650 de drone asupra Ucrainei, atac soldat cu cel puțin 23 de morți și aproximativ 130 de răniți. Kiev și Dnipro s-au numărat printre orașele lovite, iar Moscova a afirmat că ar fi vizat obiective ale industriei de apărare.

În noaptea de 14 spre 15 iunie, un nou atac de amploare a implicat 70 de rachete și 611 drone, dintre care apărarea ucraineană a doborât 50 de rachete și 582 de drone. Atacul a provocat 10 morți la nivel național și a avariat grav Lavra Pecerska din Kiev, sit UNESCO și simbol major al patrimoniului spiritual ucrainean. 

La 1/2 iulie, Rusia a lansat 74 de rachete și 496 de drone într-unul dintre cele mai letale atacuri asupra Kievului din acest an, cu cel puțin 30 de morți, clădiri rezidențiale avariate și un depozit umanitar al Crucii Roșii Ucrainene distrus. La 5/6 iulie, un nou val de rachete balistice, de croazieră și hipersonice Zircon combinat cu sute de drone a lovit Kievul și regiunea din jur, ucigând cel puțin 21 de persoane și expunând din nou deficitul Ucrainei de interceptoare Patriot.

Aceste patru atacuri nu sunt doar episoade militare izolate. Ele compun o secvență de teroare aeriană repetată, cu funcție militară, politică și psihologică. Rusia afirmă de regulă că lovește obiective militare, energetice, aeroporturi sau instalații ale industriei de apărare.

Totuși, efectul vizibil și repetat este distrugerea spațiului civil: blocuri de locuințe, clădiri administrative, depozite umanitare, infrastructură urbană, locuri de patrimoniu, spitale, școli sau zone în care oamenii dormeau. În acest punct, paralela cu V1 și V2 devine relevantă: nu prin identitatea armelor, ci prin lovirea masivă și repetată ca instrument de intimidare a societății.

Armele V ale Germaniei naziste — Vergeltungswaffen, adică „arme ale răzbunării” — au fost lansate împotriva Marii Britanii în 1944–1945, într-un moment în care Germania pierdea inițiativa strategică. V1 era o bombă zburătoare, o rachetă de croazieră primitivă, cu motor pulsoreactor și zgomot caracteristic.

V2 era prima rachetă balistică cu rază lungă, imposibil de interceptat cu mijloacele epocii. Cele două arme au început să fie folosite împotriva Marii Britanii după debarcarea aliaților din Normandia din 5-6 iunie 1944, când Hitler a înțeles că războiul este pierdut și tot ce i-a mai rămas este să se răzbune.

Între 1944 și 1945, 6.725 de V1 au fost lansate asupra Marii Britanii, dintre care 2.340 au lovit Londra, provocând peste 5.000 de morți și 16.000 de răniți, potrivit Arhivelor Naționale britanice. Imperial War Museums notează că armele V au produs peste 30.000 de victime civile în Marea Britanie și au lăsat sute de mii de oameni fără locuințe.

Prima asemănare majoră este alegerea populației civile drept țintă indirectă a presiunii strategice. Hitler nu mai putea distruge Marea Britanie prin bombardamente aeriene convenționale, dar putea încerca să mențină Londra sub amenințarea permanentă a loviturilor de la distanță.

Putin nu a reușit să înfrângă Ucraina prin campania rapidă imaginată în 2022, nu a reușit să instaleze un regim obedient la Kiev și nu a reușit să transforme superioritatea Rusiei într-o victorie politică decisivă. În acest context, orașele ucrainene devin ținte ale epuizării morale.

Fiecare noapte de alarmă, fiecare coborâre în metrou, fiecare bloc lovit, fiecare copil scos din ruine trebuie să adauge presiune asupra societății ucrainene. Dar, la fel ca la britanici în urmă cu peste 80 de ani, rezultatul terorii este doar o îndârjire a ucrainenilor de a rezista.

Răzbunarea rusească împotriva ucrainenilor este disimulată drept „represalii” de Kremlin

A doua asemănare este caracterul de „răzbunare” al loviturilor. Germania nazistă a numit explicit V1 și V2 „arme ale răzbunării”, un termen care arăta că scopul lor nu era doar militar, ci și simbolic: pedepsirea populației britanice pentru rezistența împotriva Reichului. Rusia nu folosește același vocabular, dar logica represaliilor apare des în justificările Moscovei.

După atacul din 1/2 iulie, Ministerul rus al Apărării a afirmat că lovitura masivă a vizat instalații militare și energetice și că a fost o reacție la atacuri ucrainene cu drone asupra Rusiei.

Problema este că represaliile asupra orașelor și infrastructurii civile nu sunt o strategie legitimă, ci o formă de pedepsire colectivă mascată sub limbajul „obiectivelor militare”.

Din nefericire, președintele SUA, Donald Trump, împrumută și el limbajul Moscovei. Liderul american recunoaște, pe 6 iulie, într-adevăr că atacul rusesc „este o situație teribilă” dar, în loc să condamne fără echivoc lovirea repetată a civililor ucraineni spune doar că Putin acționează așa pentru că „simte cu adevărat presiunea”.

Nu este deloc egală situația unui civil rus de a nu avea benzină pentru autoturism cu cea a unui civil ucrainean de a fi lovit de o rachetă.

Atacul din 14/15 iunie adaugă o dimensiune importantă acestei paralele: lovirea patrimoniului cultural și religios. Avarierea Lavrei Pecerska din Kiev nu a fost doar un episod de distrugere materială. Ea a atins un simbol al continuității istorice ucrainene, al ortodoxiei răsăritene și al memoriei culturale.

Zelenski a calificat atacul drept una dintre cele mai grave crime ale Rusiei împotriva culturii creștine, iar ministrul francez de Externe a comparat lovirea sitului cu bombardarea Notre-Dame sau Saint-Denis. 

În logica războiului de teroare, nu este lovit doar prezentul civililor, ci și trecutul lor: biserici, monumente, arhive, universități, muzee, locuri care spun unei națiuni cine este. Aici, atacul rusesc seamănă cu campaniile de bombardament ale secolului XX prin faptul că încearcă să distrugă nu doar capacități, ci și repere.

A treia asemănare este dezechilibrul dintre efectul militar și efectul psihologic. V1 și V2 au provocat suferință enormă, dar nu au schimbat cursul războiului. Ele nu au oprit avansul aliaților spre Germania și nu au salvat regimul nazist. În același fel, rachetele rusești pot distruge clădiri, pot ucide civili, pot consuma interceptoare și pot slăbi infrastructura, dar nu pot rezolva problema strategică centrală a Moscovei: Ucraina nu acceptă să fie subordonată, dezmembrată sau transformată într-un stat satelit.

Când un agresor înlocuiește progresul militar decisiv cu bombardarea orașelor, el arată nu doar brutalitate, ci și limitele propriei strategii.

Există însă și diferențe majore. V1 și V2 erau arme revoluționare pentru epoca lor, dar foarte imprecise. Rusia folosește astăzi un arsenal mult mai divers: rachete balistice Iskander, rachete de croazieră, rachete aerobalistice sau hipersonice, drone Shahed modernizate, drone-capcană și combinații de atac menite să satureze apărarea antiaeriană.

În atacul din 14/15 iunie, Ucraina a doborât multe rachete și drone, dar a interceptat doar 15 din cele 34 de rachete balistice lansate, iar purtătorul de cuvânt al Forțelor Aeriene ucrainene a spus că rachetele balistice rămân o problemă majoră. În atacul din 5/6 iulie, toate rachetele balistice lansate de Rusia au ajuns la țintă, potrivit relatărilor bazate pe date ucrainene, ceea ce a scos în evidență lipsa interceptoarelor Patriot.

Această diferență tehnologică face situația Ucrainei și mai dificilă. Britanicii au reușit treptat să construiască o apărare eficientă împotriva V1, prin avioane de vânătoare, artilerie antiaeriană, baloane de baraj și operații împotriva rampelor de lansare. Împotriva V2, însă, apărarea directă era practic imposibilă, deoarece racheta lovea cu viteză supersonică și fără avertisment eficient.

Ucraina trăiește astăzi o situație comparabilă în fața rachetelor balistice: unele pot fi interceptate, dar numai cu sisteme avansate, rare și scumpe. De aceea, problema Patriot nu este un detaliu tehnic, ci o chestiune de supraviețuire urbană. Fiecare interceptor lipsă se poate traduce într-un bloc prăbușit, într-o stație de metrou transformată în adăpost sau într-o familie prinsă sub dărâmături.

O altă diferență este că Rusia combină teroarea asupra orașelor cu o economie de război de lungă durată. Germania nazistă folosea V1 și V2 într-o fază terminală a războiului, când resursele sale se epuizau accelerat.

Rusia, dimpotrivă, încearcă să susțină o campanie prelungită, folosind atât producție internă, cât și componente importate sau ocolite prin rețele comerciale, precum și drone de inspirație iraniană. 

Aceasta transformă atacurile nu în gesturi finale de disperare, ci într-o rutină de teroare industrializată. Tocmai de aceea, răspunsul occidental nu poate fi episodic. Apărarea Ucrainei are nevoie de stocuri constante, producție predictibilă, sisteme stratificate și lovirea lanțurilor logistice care permit Rusiei să transforme componente electronice, combustibil și fabrici în atacuri asupra orașelor.

Paralela V1/V2 arată și un alt lucru: „armele minune” rareori repară eșecurile strategice. V2 a fost un salt tehnologic real, precursor al erei rachetelor balistice, dar nu a schimbat deznodământul celui de-al Doilea Război Mondial.

Rachetele moderne rusești pot avea precizie superioară, viteze mai mari, ghidaj mai sofisticat și efecte distructive importante, dar ele nu pot înlocui legitimitatea politică, succesul militar pe teren sau capacitatea de a impune o pace acceptabilă. În ambele cazuri, tehnologia devine substitut pentru strategie: când agresorul nu poate convinge, lovește; când nu poate ocupa decisiv, terorizează; când nu poate rupe armata adversă, încearcă să rupă populația.

Însă, atacurile din 2 iunie, 14/15 iunie, 1/2 iulie și 5/6 iulie trebuie privite și dintr-o altă perspectivă. Ele au loc înaintea summitului NATO din Turcia, în care Alianța nord-atlantică va decide, printre altele, asupra sprijinului militar alocat Ucrainei în perioada următoare, în special privind interceptorii antibalistici Patriot.

Conducerea Rusiei trimite mesajul că va continua războiul indiferent de numărul victimelor civile și infrastructura rezidențială ucraineană distrusă. La rândul său, NATO trebuie să decidă cum răspunde la acest act deliberat de terorizare a oamenilor obișnuiți.

Va rămâne în picioare celebrul principiu „cu teroriștii nu se negociază” sau atacurile rusești vor fi considerate „elemente de presiune”? Dacă vor veni într-un târziu rachetele Patriot sau vor veni vreodată rachetele Tomahawk sau cele germane Taurus, ele vor sosi prea târziu pentru civilii ucraineni deja uciși sau schilodiți pe viață de rachetele rusești. 

În 1944 și 1945 nu era nicio armă care să poată lovi racheta V2, dar acum există. Ce scuze se vor folosi acum pentru a nu se da ucrainenilor mijloacele pentru a se apăra? Cumva doar despre asta a fost războiul din Iran: să se spună că sunt stocurile sunt goale? Jalnică ar fi această scuză!

Civilii înspăimântați și demoralizați folosiți ca pârghie de influențare a deciziilor politico-militare

Experiența civilă este centrul acestei comparații. Londonezii din 1944 ascultau zgomotul V1 și știau că momentul cel mai înfricoșător venea atunci când motorul se oprea: după tăcere urma explozia. V2 făcea ca teroarea să fie omniprezentă pentru că lovea fără avertisment sonor. Ucrainenii din 2026 trăiesc cu aplicații de alertă, sirene, explozii nocturne, copii treziți din somn, stații de metrou transformate în dormitoare colective și telefoane urmărite obsesiv pentru vești de la și despre cei prinși sub dărâmături. Tehnologia s-a schimbat enorm, dar logica fricii este aceeași: orașul este transformat în front, iar viața obișnuită devine țintă.

În plan moral și juridic, concluzia este limpede. Lovirea repetată a orașelor nu poate fi redusă la formula comodă a „pagubelor colaterale” atunci când efectul recurent este moartea civililor, distrugerea locuințelor, lovirea patrimoniului și paralizarea vieții urbane.

Faptul că Rusia include în aceleași valuri și ținte militare nu anulează responsabilitatea pentru lovirea civililor și a spațiului civil. La fel, faptul că V1 și V2 erau arme imprecise nu le făcea mai puțin teroriste ca instrument de bombardare a orașelor. Imprecizia nu absolvă atunci când direcția generală a focului este un oraș.

Paralela dintre Rusia de astăzi și Germania nazistă în privința atacurilor cu rachete nu trebuie formulată ca o simplă lozincă. Ea este utilă atunci când arată mecanismul comun: agresorul aflat în impas încearcă să transforme distanța tehnologică în presiune psihologică. În 1944–1945, Hitler lovea Londra pentru că nu mai putea opri cursul războiului. În 2026, Putin lovește Kievul, Dnipro, Harkovul și alte orașe pentru că nu poate obține capitularea Ucrainei. În ambele cazuri, orașul devine țintă nu pentru că ar fi doar un nod militar, ci pentru că este centrul voinței naționale.

Concluzia mare este că apărarea Ucrainei nu este doar o chestiune de solidaritate cu un stat atacat. Ea privește apărarea unei norme fundamentale a lumii post-1945: populațiile civile nu trebuie transformate în instrumente de șantaj militar. V1 și V2 au rămas în istorie nu ca arme ale victoriei, ci ca arme ale disperării și terorii.

Atacurile rusești cu rachete și drone asupra Ucrainei riscă să fie reținute în aceeași categorie: demonstrații de forță care, dincolo de distrugerile imediate, dezvăluie incapacitatea agresorului de a obține prin luptă dreaptă ceea ce încearcă să smulgă prin frică.