Cum ar trebui să se facă o reformă militară prin intermediul ROMARM: De ce România nu mai are nevoie de o industrie de apărare care „să facă totul”

Creșterea comenzilor militare poate readuce fabricile la viață, dar nu le transformă automat în companii competitive. O industrie poate produce mai mult și, în același timp, să rămână dependentă de stat, de comenzi conjuncturale și de tehnologii aduse din exterior.

Pentru industria militară din România aceasta este probabil problema de fond pentru următorul deceniu, iar soluția ei este strâns legată și de răspunsul la întrebarea dacă ROMARM trebuie să rămână ceea ce a fost sau trebuie să devină altceva.

De la protejarea industriei la construirea ei

ROMARM a avut o justificare clară atunci când a fost creat. Statul trebuia să păstreze un nucleu al industriei de apărare într-o perioadă în care piața internă se prăbușise, iar vechile piețe de export dispăruseră.

Astăzi situația este diferită. Europa își reconstruiește capacitatea militară, NATO are nevoie de producție suplimentară, iar războiul din Ucraina a demonstrat cât de importante sunt munițiile, mentenanța și capacitatea de refacere a stocurilor.

Prin urmare, ROMARM nu mai trebuie să fie în primul rând o structură prin care statul păstrează industria. Trebuie să devină un instrument prin care statul alege și dezvoltă ceea ce industria românească poate face relevant în următorii 10–15 ani.

Aceasta este o primă și majoră diferență în modul rolul pe care îl poate juca ROMARM.

Nu toate fabricile au nevoie de aceeași soluție

Tratarea tuturor filialelor ROMARM după aceeași rețetă ar fi, cel mai probabil, o eroare. Există capacități care au valoare strategică chiar dacă nu produc permanent profit. Există companii care pot deveni competitive dacă primesc tehnologie și capital. Există însă și active pentru care simpla apartenență la industria de apărare nu mai reprezintă o justificare suficientă.

De aceea, fiecare capacitate ar trebui privită printr-o combinație a criteriilor privind valoarea strategică, potențialul industrial și competitivitatea comercială. Rezultatul unei asemenea evaluări ar trebui să fie foarte concret.

Unele fabrici trebuie modernizate, altele specializate, unele trebuie asociate cu producători occidentali, altele pot fi transformate în furnizori pentru companii mai mari. Iar acolo unde nu există nici perspectivă comercială, nici necesitate strategică, trebuie acceptată și restructurarea.

Este o decizie dificilă, dar fără o asemenea selecție România riscă să cheltuiască bani noi pentru a conserva probleme vechi.

Statul trebuie să-și schimbe rolul, nu să iasă din aceasta industrie

Dezbaterea despre industria de apărare ajunge frecvent la o falsă alegere între proprietatea de stat și privatizare. În realitate, statele occidentale păstrează și ele controlul asupra unor capacități considerate strategice. Diferența este că proprietatea publică nu este confundată cu performanța industrială.

Statul român are nevoie să păstreze controlul acolo unde pierderea unei capacități ar crea o vulnerabilitate militară. Anumite segmente ale producției de muniții și explozivi, infrastructuri critice, facilități de testare, mentenanță sau alte verigi pe care România trebuie să le poată activa într-o situație de criză trebuie menținute sub control. 

Dar controlul nu înseamnă obligatoriu proprietate de 100%. Poate însemna participație strategică, drepturi speciale, control asupra infrastructurii sau contracte care garantează existența unei anumite capacități.

Această flexibilitate ar permite statului să păstreze ceea ce este esențial fără să fie obligat să finanțeze singur întreaga modernizare.

Aerostar arată ce înseamnă o altă logică

Prin Aerostar, România are deja un exemplu de companie care a demonstrat că industria de apărare și aeronautică poate funcționa după o logică diferită. 

Forța sa nu vine doar din proprietatea privată, ci din specializare, certificare, investiții și integrarea în piețe externe. Compania nu depinde de o singură sursă de comenzi și nu încearcă să producă totul singură.

Aici se află una dintre lecțiile importante pentru restul industriei. O companie de apărare devine solidă atunci când are clienți, tehnologie și parteneri, nu doar atunci când are un proprietar.

Această formulă nu poate fi copiată mecanic de fiecare fabrică ROMARM. Dar principiul poate fi aplicat. Accesul la piețe și integrarea în lanțurile industriale occidentale trebuie să devină obiective strategice, nu rezultate secundare.

Parteneriatul cu Rheinmetall arată o posibilă cale

Proiectul Rheinmetall–Pirochim este poate mai relevant pentru transformarea industriei grele decât orice discuție teoretică despre privatizare. Prin societatea mixtă Rheinmetall Victoria, România păstrează o participație într-o capacitate strategică, iar partenerul german aduce capital, tehnologie, know-how și acces la piața internațională.

Acesta poate fi un model mult mai eficient decât încercarea statului de a reconstrui singur fiecare tehnologie. În anumite domenii, capitalul occidental nu trebuie privit ca un concurent al industriei românești, ci ca un accelerator al ei.

Condiția este ca România să obțină mai mult decât o hală nouă și câteva locuri de muncă. Trebuie să rămână cu competențe, furnizori locali, mentenanță, capacitate de producție și acces la lanțul industrial. Altfel, investiția este doar localizată în România, nu și integrată în economia românească.

Aici se află adevărata miză a SAFE

Resursele europene pentru apărare pot schimba această ecuație. SAFE oferă României o oportunitate financiară excepțională, dar banii nu reprezintă în sine o politică industrială.

România poate folosi aceste resurse pentru a cumpăra echipamente și poate obține o armată mai bine dotată. Sau poate folosi o parte din aceeași forță de cumpărare pentru a obține, simultan, producție locală, mentenanță, integrare, componente, transfer tehnologic și furnizori români.

Diferența este esențială. În primul caz, România cumpără capacitate militară,  în al doilea, începe să construiască și capacitate industrială. Iar într-o Europă care va cheltui masiv pentru apărare în următorii ani, această a doua variantă poate avea o valoare mult mai mare pe termen lung.

Ce ar trebui să devină ROMARM

Probabil nu o companie mai mare, ci una mai selectivă și ”mai strategică”. ROMARM ar trebui să concentreze resursele statului asupra unor capacități pe care România trebuie să le poată controla sau activa indiferent de evoluția pieței.

În jurul lor, însă, trebuie lăsat să se dezvolte un ecosistem mai larg format din companii private românești, joint-venture-uri, furnizori specializați, universități, centre de cercetare și mari producători occidentali.

Asta ar schimba inclusiv definiția succesului, care nu ar mai fi măsurat prin numărul de fabrici păstrate în portofoliul statului, ci prin numărul de capacități industriale care pot produce competitiv și pot crește rapid atunci când apare o nevoie militară.

Cu alte cuvinte, România trebuie să treacă de la patrimoniu industrial la capacitate industrială. Este o diferență aparent subtilă, dar fundamentală.

România nu are nevoie de o industrie care să facă totul

Ar fi nerealist ca România să încerce să recreeze industria militară integrată a anilor ’80.  Nici nu ar fi nevoie.

Avantajul României poate fi tocmai specializarea pe muniții și anumite componente, mentenanță aeronautică și terestră, integrare, electronică, senzori, drone și sisteme antidronă, logistică și alte domenii în care poziția geografică și apartenența la UE și NATO pot crea avantaje reale.

Mai ales mentenanța și logistica merită privite strategic. Într-un conflict prelungit, capacitatea de a repara și readuce rapid în serviciu tehnica militară poate deveni la fel de importantă ca producția de echipamente noi.

Așa cum subliniam și în prima parte a analizei, România nu trebuie să producă tot ceea ce folosesc aliații săi. Trebuie să dețină câteva verigi pe care aceștia să nu le poată înlocui ușor.

De aici poate începe adevărata reformă

Dacă această logică este acceptată, reforma ROMARM nu ar trebui să înceapă cu întrebarea ce fabrică trebuie salvată, ci cu o hartă a capacităților de care România are nevoie în 2035. 

Facem o paranteză în argumentare și precizăm că momentul este chiar favorabil unui asemenea demers. România a adoptat Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2025-2030 (aprobată de CSAT și votată de Parlament în noiembrie 2025), însă noua Cartă Albă a Apărării este încă în lucru.

Spre deosebire de Strategie (care stabilește obiectivele generale de securitate ale președintelui și CSAT), Carta definește în mod direct nevoile strategice de înzestrare ale armatei alături de resursele financiare, umane și logistice, pe un orizont de patru ani.  

Abia apoi se poate decide cine produce ce se dorește. Poate fi statul, o companie privată românească, un parteneriat cu un producător occidental sau o combinație între aceste variante.

Această ordine a deciziilor este importantă. Altfel, riscăm să pornim de la fabricile pe care le avem și să încercăm să le găsim o justificare. Aici se află, probabil, adevărata schimbare pe care România o are de făcut în acest domeniu.

ROMARM nu trebuie nici abandonat, nici conservat cu orice preț. Trebuie transformat într-un instrument prin care statul păstrează ceea ce este strategic, iar capitalul privat și partenerii occidentali dezvoltă ceea ce poate deveni competitiv.

Iar dacă această transformare va fi făcută corect, rezultatul nu va fi o industrie românească de apărare mai mare. Va fi una mai greu de înlocuit, ceea ce poate fi obiectivul nostru de strategie industrială militară pentru 2035.

România are nevoie să producă ceea ce contează. În partea a treia a analizei noastre vom încerca să distingem acele capacități pe care România ar trebui să le considere prioritare și cum poate construi, până în 2035, o industrie pe care aliații să nu o poată înlocui ușor.