Rusia beneficiază de această situație în primul rând prin obținerea de venituri record din energie. Conflictul a dus la închiderea de facto a Strâmtorii Ormuz, crescând prețul barilului de petrol Urals la aproape 100 USD. Se estimează că Rusia a câștigat aproximativ 7 miliarde de dolari doar în primele două săptămâni ale lunii martie 2026 din vânzările de combustibili fosili.
Pentru a stabiliza piața globală, administrația Trump a emis o derogare temporară de 30 de zile (valabilă până pe 11 aprilie 2026) care permite vânzarea de petrol rusesc deja încărcat pe tancuri. În toată această perioadă alte miliarde de dolari vor trece prin visteria Kremlinului înainte de a fi direcționate spre frontul din Ucraina.
În același timp, intensitatea operației israeliano-americane și nevoia de autoapărare a aliaților din Golf a dus la reducerea până la epuizare a muniției de apărare aeriană, cum ar fi rachetele interceptoare pentru sistemele Patriot și THAAD, limitând sever resursele disponibile pentru a fi trimise în Ucraina.
Nu în ultimul rând, se consideră că situația generată de războiul din Orientul MIjlociu conduce la distragerea atenției diplomatice și politice față de acțiunile Rusiei, care ar oferi Moscovei o pârghie mai mare în eventualele negocieri de pace, în special prin intensificarea campaniei militare pe frontul ucrainean.
Interesant de remarcat este însă că, pe de altă parte, războiul din Orientul Mijlociu tinde să genereze o schimbare vizibilă de strategie la Moscova. Președintele Vladimir Putin, care a mizat până acum pe negocieri directe cu Donald Trump, considerând că Statele Unite pot impune mai ușor un acord favorabil Rusiei, începe să realizeze că acest pariu riscă să nu mai funcționeze.
În aceste condiții, Rusia dă semne că își reevaluează poziția față de Europa. Deși discursul oficial a descris mult timp Uniunea Europeană ca pe o „tabără a războiului”, lipsa progresului în negocieri și implicarea tot mai mare a liderilor europeni în dosarul ucrainean creează premisele unei schimbări.
Chiar dacă Moscova respinge în continuare formal participarea europenilor la negocieri, în practică apare ideea că dialogul cu capitalele europene ar putea deveni o opțiune mai stabilă decât dependența de o Americă concentrată pe alte crize. Acest lucru cu atât mai mult cu cât, după Iran, ținta acțiunilor americane tinde să fie Cuba, un alt aliat al Rusiei pe care Kremlinul nu îl poate ajuta în condițiile actuale.
Această repoziționare este alimentată, așadar, de mai mulți factori. Kremlinul consideră că Statele Unite vor fi implicate pe termen lung în conflictul cu Iranul și, posibil, în alte zone tensionate, ceea ce reduce presiunea pe care o exercitau constant asupra Ucrainei privind negocierile de pace sau desfășurarea alegerilor în stat. În același timp, Moscova observă că Europa încearcă să își construiască o politică externă mai coerentă și insistă să fie implicată în negocieri, chiar dacă există blocaje interne, cum ar fi opoziția unor state la sprijinul financiar pentru Kiev.
Pe fond, Rusia se confruntă și cu probleme interne tot mai vizibile. Economia încetinește, costurile războiului cresc, iar lipsa unor progrese militare semnificative afectează moralul public. Veniturile suplimentare obținute din petrol sunt rapid absorbite de război și nu reușesc să compenseze problemele structurale ale economiei ruse. În aceste condiții, o pauză prelungită a negocierilor nu mai este neapărat în avantajul Moscovei, chiar dacă oficial Kremlinul susține contrariul.
Așa cum stau lucrurile, această situație pare să creeze un paradox strategic. Rusia beneficiază de faptul că Occidentul este distras de alte conflicte, dar pierde în același timp interlocutorul principal pe care conta, adică Statele Unite. În acest context, apropierea pragmatică de Europa, chiar și limitată, devine o opțiune tot mai probabilă, nu din convingere, ci din necesitate.
Marina SUA și limitele puterii sale în Strâmtoarea Ormuz: De ce nu există o soluție militară rapidă pentru criza petrolului
