„Alianțele nu sunt pe viață”: Adevărul pe care Europa refuză să-l accepte în timp ce Statele Unite amenință că se retrag din NATO

Critica formulată de Marco Rubio privind „aranjamentul defectuos” al actualei alianțe expune o tensiune insurmontabilă. Secretarul de stat american a declarat că Washingtonul va „reexamina” relația sa cu NATO după ce aliații au refuzat să sprijine războiul Statelor Unite și al Israelului împotriva Iranului, făcând ecou declarațiilor președintelui Donald Trump cu privire la o posibilă retragere din alianță. „Cred că, din păcate, nu există nicio îndoială că, după încheierea acestui conflict, va trebui să reexaminăm acea relație”, a declarat Rubio.

De ce Statele Unite nu mai consideră securitatea Europei o prioritate absolută?

Este evident pentru toți că Washingtonul le transmite europenilor, tot mai direct, că nu mai acceptă să subvenționeze apărarea unui continent care refuză sprijinul logistic în teatre de operații militare unde americanii consideră că interesele lor de securitate sunt amenințate.

Blocarea spațiului aerian de către Franța și Spania pentru avioanele care transportă provizii militare către Israel, precum și refuzul Italiei de a permite utilizarea bazei Sigonella pentru bombardamentele asupra Teheranului, au transformat NATO dintr-un activ strategic într-o povară administrativă în ochii Casei Albe. 

Statele Unite, prin vocea Administrației Trump, insistă că NATO nu a intervenit acolo unde interesele sale de securitate sunt amenințate, amintind că Articolul 5 se activează în cadrul Alianței când un stat membru este atacat direct - acesta aplicându-se atacurilor asupra teritoriului, forțelor, navelor sau aeronavelor unui stat membru.

Deși argumentul juridic invocat de unele voci este solid - Administrația Trump nu poate retrage oficial SUA din NATO fără avizul Congresului - spiritul de solidaritate al alianței este periculos de fragil în fața noilor condiționări americane. Se ne imaginăm că: În scenariul în care Rusia ar testa coeziunea transatlantică, o simplă ezitare a Washingtonului de a reacționa prompt, motivată de disensiunile recente privind Iranul, ar echivala cu un colaps de facto al alianței.

Într-un sistem bazat pe descurajare, lipsa de predictibilitate și erodarea angajamentelor asumate transformă apartenența la NATO într-o formă fără fond, marcând o ruptură mult mai profundă decât orice procedură birocratică de retragere.

În acest peisaj de criză, ideea unui „NATO mai european”, capabil să funcționeze fără componenta americană, se lovește totuși de un context economic extrem de complicat, dar și de o industrie de apărare care a fost prost finanțată în ultimele decenii. Toate aceste dificultăți sunt de netrecut pe termen scurt. Trebuie precizat și faptul că, deși nu ne place să auzim acest lucru, capacitatea militară a continentului rămâne fragmentată.

Un „NATO-ul european” rămâne un vis imposibil fără alocări bugetare serioase

Recent, cancelarul german Friedrich Merz a respins categoric emiterea de eurobonduri pentru apărare, blocând finanțarea necesară pentru ambițiile de autonomie strategică ale președintelui Macron. În plus, eșecul parteneriatului franco-german pentru avionul de luptă FCAS și necesitatea unui interval de minimum un deceniu pentru reînarmarea completă a Europei contrastează periculos cu estimările care indică, conform mai multor declarații recente ale unor oficiali militari, o posibilă incursiune rusă pe teritoriul NATO în mai puțin de patru ani.

Asistăm la o regândire a unui NATO cu două viteze, o structură unde Articolul 5 încetează să mai fie o garanție necondiționată. Statele Unite și-au reorientat deja atenția către un „nucleu dur”, format din aliații din Flancul Estic și țările nordice, care alocă procente record din PIB pentru apărare - între 3% și 5% - și manifestă o apropiere de modul în care Administrația Trump face astăzi politică.

În acest format de securitate, protecția oferită de Washington devine o marfă condiționată de contribuții și de loialitate politică. Puterile vest-europene, care au neglijat decenii la rând investițiile militare și au menținut dependențe energetice toxice de Rusia - bine-cunoscutul caz al Germaniei din perioada Merkel - riscă să fie retrogradate într-un eșalon secundar, cu o securitate diminuată și o influență politică marginalizată în cadrul noii arhitecturi globale de putere.

Toate aceste luări de poziție din partea nucleului dur care formează astăzi Administrația Trump - de la secretarul american al apărării, Pete Hegseth, până la secretarul de stat Marco Rubio - semnalează faptul că SUA se află deja într-un proces de retragere strategică. Europa nu mai este prioritatea numărul unu a Washingtonului, iar realitatea unui continent care trebuie să își gestioneze singur securitatea a încetat să mai fie o ipoteză de cercetare academică.

Succesul sau eșecul Europei de Vest în această tranziție depinde exclusiv de viteza cu care va reuși să închidă decalajul dintre retorica autonomiei strategice și capacitatea industrială reală de a rezista unui conflict de înaltă intensitate - să sperăm că nu va fi nevoie prea curând - fără sprijinul liderului de la Casa Albă.