Axa Cairo-Ankara pune Israelul în alertă: Egiptul și Turcia negociază construcția comună de nave de război
12 Noiembrie 2026
Domeniul achizițiilor militare din România este blocat într-o filozofie administrativă rigidă, în care lipsa de coordonare interinstituțională și aplicarea mecanică a unei legislații imperfecte generează costuri suplimentare și întârzieri majore. Iustin Armașu, avocat de defense în cadrul Schoenherr și Asociații, a participat la masa rotundă a industriei de apărare organizată pe 10 noiembrie de DefenseRomania, eveniment care a pregătit conferința DefenseRomania Security Dialogue din 2027.
Analiza prezentată de Iustin Armașu acoperă strict problema structurii pieței de apărare, subliniind că adevărata vulnerabilitate a programelor care se ridică la miliarde de dolari nu stă doar în textele de lege, ci în incapacitatea aparatului de stat de a gestiona eficient realitățile din teren.
De ce se lovesc giganții internaționali când vor să producă armament în România?
Problema fundamentală identificată este absența unei conduceri unitare pentru marile proiecte de înzestrare. Statul român semnează contracte strategice și impune, pe bună dreptate, condiții de transfer tehnologic către industria națională, dar ratează complet coordonarea detaliilor operaționale care fac posibil acest transfer.
Un exemplu clar îl reprezintă dificultățile birocratice cu care se confruntă specialiștii străini veniți să implementeze aceste tehnologii pe teritoriul României, de la obținerea vizelor de lucru pentru cetățenii din afara Uniunii Europene, până la integrarea efectivă a facilităților de producție.
„Dacă atunci când renovăm o casă avem un diriginte de șantier, avem un project manager, un adevărat project manager pe un proiect de înzestrare de miliarde de dolari nu există din partea statului”, a punctat Iustin Armașu în timpul dezbaterii, ilustrând lipsa de responsabilitate și viziune de la vârful lanțului decizional.
Pe plan normativ, cadrul legislativ actual necesită o armonizare urgentă. Aplicarea Ordonanței de Urgență 114/2011 (care reglementează achizițiile publice în domeniul apărării) prin intermediul platformei SICAP - un sistem care funcționează exclusiv pentru regulile generale din Legea 98/2016 - generează erori de procedură și impasuri juridice majore, în special în definirea statutului contractorilor și subcontractorilor.
Lipsa unor criterii obiective pentru evaluarea transferului de tehnologie militară
Mai gravă este lipsa unor criterii obiective pentru evaluarea transferului de tehnologie. În prezent, nu există o formulă standardizată prin care statul să cuantifice valoarea reală a tehnologiei transferate (un milion sau o sută de milioane de dolari) sau capacitatea efectivă a facilităților românești de a absorbi și utiliza acea tehnologie pentru, să zicem, asamblarea de tancuri sau transportoare blindate.
Toată această ambiguitate lasă loc interpretărilor și blochează negocierile comerciale dintre marii jucători internaționali și fabricile locale de armament.
O altă vulnerabilitate majoră este reprezentată de rigiditatea instrumentelor de garantare solicitate de autoritățile contractante. Pentru proiecte complexe, cu o durată de implementare de patru ani sau mai mult, statul român solicită emiterea Scrisorilor de Garanție Bancară (SGB) pentru întreaga perioadă, de la momentul semnării contractului. Această abordare ignoră complet realitățile financiar-bancare.
„Astfel de SGB-uri sunt foarte greu de obținut, sunt foarte scumpe și statul nu obține cu adevărat un beneficiu de pe urma costului. La fel de eficient era și să se permită jucătorului să aducă un SGB valabil pe un an și cu 30 de zile înainte să fie obligat să depună un nou instrument de garantare, sub sancțiunea executării celui anterior”, a explicat avocatul Iustin Armașu, demonstrând cum lipsa de inflexibilitate birocratică generează costuri artificiale care, în final, sunt suportate tot din bugetul public de apărare.
În fața unui potențial incident de securitate care implică o companie străină contractoare, instrumentele statului român sunt limitate și neclare. Dacă un factor decizional dintr-o companie furnizoare acționează împotriva intereselor naționale, legislația actuală nu oferă mecanisme imediate și eficiente prin care statul să poată retrage licențele, să izoleze furnizorul și să asigure continuarea programului de înzestrare fără a periclita securitatea națională.
Pentru marile corporații internaționale care vizează piața românească de apărare, trebuie să înțeleagă că succesul depinde de adaptabilitate. Reglementările stricte și practicile locale specifice nu permit implementarea „copy-paste” a modelelor de business din alte jurisdicții.
Companiile trebuie să asimileze rapid complexitatea și specificul mediului administrativ românesc, să își asigure asistență juridică specializată și să se pregătească pentru un proces de negociere dominat, adesea, de proceduri de calificare rigide, unde autoritatea contractantă poate elimina un concurent fără a oferi posibilitatea reală de a demonstra îndeplinirea criteriilor minimale.
