Scenariul capitulării Kievului poate fi aplicat în cazul Bucureștiului? Cum e apărată capitala României în caz de război și rolul inelului nordic

Înfrângerea ar fi dată de faptul că forțele ruse ar deveni incapabile să avanseze și, în plus, ar risca să piardă anumite capete de pod importante.

Motivele pentru care Kievul a rezistat sunt multe. Dintre ele pot fi enumerate: subevaluările comandamentului rus privind capacitatea de luptă și determinarea unităților militare ucrainene; soluțiile ingenioase adoptate de comandanții ucraineni, de la toate eșaloanele, la evoluțiile dinamice, inclusiv inundarea unor zone la nord de Kiev; curajul piloților ucraineni de a lupta cu o forță aeriană mult mai numeroasă chiar și atunci când nu existau șanse.

La aceste motive mai poate fi adăugat încă unul care, deși pentru Kiev și Ucraina a cântărit, atunci, foarte mult ca moral, el s-a dovedit în timp unul principal în operațiile ulterioare. Este vorba de faptul că forțele ruse au eșuat în operația de încercuire a Kievului.

Unitățile ruse semnalate la sud de capitală au fost rapid anihilate de trupele ucrainene, inclusiv fiind doborâte aeronave rusești cu unități de desant la bord. Desigur, în Kiev erau suficiente trupe și provizii care să reziste unui asediu rusesc prelungit dar, faptul că ruta sudică de aprovizionare a supraviețuit, a cântărit mult pentru moralul ucrainean în timp ce a turnat plumb în picioare forțelor ruse de invazie. Ulterior, desfășurarea operațiilor a demonstrat că ocuparea orașelor ucrainene a necesitat în prealabil încercuirea lor de către forțele ruse pe aproape 90% din circumferință.

După eșecul rușilor cu Kievul, mai este acum de actualitate o operație rapidă de decapitare a unei țări prin capturarea capitalei?

În cazul țărilor NATO, ar exista tentația să se afirme majoritar că nu se va încerca o astfel de operație datorită costurilor mari pentru agresor. Cu toate acestea, natura războiului se schimbă rapid în aceste vremuri deoarece războiul este în curs iar o astfel de ipoteză nu trebuie exclusă.

Maximizarea câștigului și minimizarea efortului în război presupune inclusiv operații de neutralizare rapidă a conducerilor politico-militare și a marilor centre industriale. Din acest punct de vedere, capitalele de țări vor reprezenta, permanent, ținte prioritare pentru orice adversar deoarece războiul poate fi câștigat rapid cu un minim de efort. A limita operația doar la lovituri cu rachete și drone, fără forțe pe teren, ar putea însemna pierderea oportunității de a se exploata atât factorul surpriză cât și supremația inițială pe care s-a bazat operația.

Desigur, capitalele țărilor baltice, Finlandei și Poloniei sunt cele mai expuse fiind situate la distanțe de sub 200 de kilometri de spațiul terestru, naval și aerian rus sau belarus.

În următoarea urgență ar intra capitala României, municipiul București, cu o populație de peste două milioane de locuitori și responsabilă de peste un sfert din PIB-ul țării. În linie dreaptă, Bucureștiul se află la puțin peste 200 de km de litoralul României, poarta cea mai probabilă de intrare în cazul unui atac.

Capitala României. Cum poate fi apărată eficient și de ce orice adversar trebuie să anihileze înainte inelul nordic

Apărarea fiecarei locații, dar mai ales a unei capitale de țară, are o doză foarte mare de specificitate. În cazul municipiului București, o încercuire prin surprindere a acestuia, scenariu care n-ar trebui ignorat, ar presupune că forțele adverse reușesc să ocupe majoritatea rutelor de acces și să le întrerupă pe cele mai îndepărtate, unde nu poate ajunge cu trupe, prin folosirea aviației sau rachetelor/dronelor cu rază lungă. O astfel de operație poate reuși în primele ore până la una - două zile. Însă, mai departe, atuurile sunt, de regulă, de partea forțelor care se apără cu condiția să dețină suficiente capabilități de luptă aflate în afara inelului de încercuire, dar destul de apropiate pentru a interveni până când forța de invazie se consolidează.

Astfel, prezența unităților de luptă în orașele Ploiești, Târgoviște, Pitești și Alexandria complică calculele adversarului pentru o operație surpriză de încercuire a municipiului București.

Dar, dacă potențialul inamic o face totuși, acesta ar trebui să se aștepte că unitățile din aceste locații vor veni să despresoare capitala și că trebuie să lupte pe două fronturi. Locațiile respective sunt suficient de aproape pentru a interveni rapid dar, sunt prea departe pentru a putea fi incluse în inelul de încercuire al adversarului.

Deci, pentru a ocupa Bucureștiul în condițiile războiului actual, orice adversar trebuie mai întâi să treacă sau să anihileze cel puțin inelul nordic Ploiești – Târgoviște – Pitești. De-acolo vor veni atât întăriri pentru a opri atacul frontal dinspre est cât și pentru a despresura de forțele inamice de pe direcțiile lor.

Desigur, după ce pericolul încercuirii rapide a capitalei dispare sau operația de despresurare a reușit, unitățile luptătoare respective pot fi întrebuințate pe alte direcții.

Reamintim că Ucraina a avut dislocate la 60 km sud și 100 km vest de Kiev două brigăzi (una mecanizată și celalaltă de desant) care s-au dovedit esențiale în apărarea Kievului.

Ce unități au la dispoziție Forțele Terestre Române pentru a despresura rapid Bucureștiul în caz de nevoie?

Dintre locațiile amintite, doar la Târgoviște mai există o unitate de tancuri, în prezent. În anii 1990 au existat unități luptătoare (mecanizate sau de tancuri) și la Ploiești și Pitești dar, au fost desființate deoarece toate studiile de securitate și apărare arătau că în Europa nu va mai exista un război major.

O operație de încercuire și capturare a Bucureștiului va fi desfășurată simultan cu alte operații inamice care să pună presiune pe alte direcții. În acest context operațional, vor rămâne relativ puține posibilități pentru Forțele Terestre Române să trimită unități spre capitală.

Varianta principală rămâne Brigada Multinațională de la Craiova dar, ea ar putea fi prea departe și, în plus, este nevoită să treacă Oltul, o misiune dificilă dacă sunt distruse trecerile peste el.

Alte unități care ar putea interveni pentru o eventuală operație de despresurare a municipiului București sunt batalioanele de vânători de munte de la Predeal, Câmpulung Muscel și Curtea de Argeș. Însă, sunt ele suficient de aproape geografic și de puternice pentru o misiune care nu intră neapărat în paleta lor de acțiuni? Este o întrebare dechisă.

Importanța militară a orașului Pitești într-o confruntare armată prelungită pe mai mulți ani

Este ușor de apărat și suficient de departe poziționat pentru atacurile terestre adverse, inclusiv cu artileria clasică cu obuze și dronele tactice.

Cu excepția Dâmboviței și a Topologului, toate râurile care izvorăsc din grupa montană Făgăraș și care lasă în urma lor văi străjuite de versanți împăduriți ajung în cele din urmă la Pitești. Alte două seturi de pârâuri mai mici dar cu văi suficient de adânci și de împădurite, pentru a fi relevante militar, coboară spre sud-est și sud-vest până la Găești (spre București), respectiv Colonești (spre Craiova). Această configurație de relief face Piteștiul aproape impenetrabil pentru orice forță adversă aflată la sol. Singura direcție viabilă de atac asupra orașului este dinspre sud. Orașele Târgoviște și Ploiești au puțin, respectiv deloc, aceste avantaje naturale de teren, ceea ce le expune direct luptelor terestre, inclusiv cu drone FPV.

Este foarte bine conectat cu Bucureștiul.

Trei artere majore de transport (două auto și o cale ferată) leagă București de Pitești precum prin multe și multe drumuri secundare ocolitoare. Aceste căi de comunicație intră în București dinspre vest, ceea ce le ferește de atacurile cu artileria și cu dronele tactice.

Este foarte bine conectat cu Transilvania.

De asemenea, municipiul Pitești este conectat cu Transilvania prin Valea Oltului, Transfăgărășan (ce-i drept încă doar pe timp de vară), culoarul Rucăr-Bran, iar în următorii ani prin autostrada București-Sibiu.

În plus, poziționarea Piteștiului, la aproximativ 100 km de București spre NV, nici prea aproape dar nici prea departe, îl face cel mai important hub extern de sprijin al Bucureștiului.

Tradițiile de luptă ale Argeșului

Tradițiile de luptă ale Argeșului au fost rupte intenționat de bolșevici iar, mai târziu, după 1990 de relaxarea prematură și de ignoranță.

Prima atestare a unei unități de luptă în Pitești a fost în anul 1877 când s-a înființat Regimentul 4 dorobanţi „Argeş". De-a lungul timpului, regimentul s-a făcut remarcat în Războiul de Independență în 1877 – 1878, Primul Război Mondial și al Doilea Război Mondial. În Primul Război Mondial, regimentul primește cea mai înaltă decorație acordată unităților militare, Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III. Din martie 1919 şi până în februarie 1920, regimentul a fost dislocat în garnizoana Bucureşti pentru a efectua paza palatului regal, precum și a unor instituţii şi întreprinderi. După participarea la al Doilea Război Mondial, unitatea a fost desființată pe 15 iunie 1946 ca urmare a reorganizării armatei române.

La patru decenii distanță, în mai 1986,  în municipiul Pitești a fost înființată din nou o unitate de luptă – un regiment de tancuri. Militarii care au fost prezenți, atunci, la ceremonia de înființare au considerat că noua unitate continuă, de fapt, tradiția Regimentului 4 dorobanți „Argeș”.

Evenimentele ulterioare din viața nou-înființatului regiment aveau să confirme de două ori marea valoare a unității pentru România la fel cum faptele de arme ale Regimentului 4 dorobanți „Argeș” și-au adus o contribuție importantă pentru țară la vremurile respective.

Prima dată, la doar o zi după fuga lui Ceaușescu, regimentul a fost chemat pe 23 decembrie în 1989 la București să apere Ministerul Apărării Naționale, misiune pe care a îndeplinit-o în totalitate. Cât de importantă este conducerea Ministerului Apărării în orice țară mai ales în perioade de criză și război, nu mai are nevoie de explicații. Timp de o săptămână cât a durat misiunea, subunitățile regimentului au fost atacate în fiecare noapte, fiind înregistrați doi răniți dintre care unul grav. Unitatea era pregătită să rămână pe poziții mult timp dar, datorită stabilității și protecției asigurate de armata română în toate locațiile importante, situația s-a calmat și atacurile de destabilizare au încetat.

A doua oară când regimentul a fost chemat să-și facă datoria față de țară a fost în ianuarie 1999 pentru a opri marșul minerilor spre București. Nu ne dorim să știm în ce zonă gri ar fi intrat România dacă în 1999 reușea tentativa de lovitură de stat începută ca mineriadă. România ar fi ieșit din orice calcul de aderare la NATO și UE. Fără o alianță puternică din care să facă parte, România ar fi fost vizată de Rusia înaintea Ucrainei, în drumul ei de refacere a imperiului. Pe liderii mineriadei care cunoșteau și aplicau doar limbajul forței nu i-au impresionat dialogul de la mănăstirea Cozia cu politicienii vremurilor ci tancurile desfășurate prompt de regimentul de la Pitești ca măsură de ultimă instanță.

Pe lângă prestația regimentului, locația aleasă pentru el, orașul Pitești, s-a dovedit, în ambele cazuri, și ea o bună alegere. Suficient de aproape pentru a ajunge la timp, suficient de departe pentru a nu fi expusă riscurilor inutile și pe ruta cea mai probabilă pentru orice tip de operație.

Însă, la doar două luni după ce și-a adus contribuția la oprirea marșului minerilor care se putea transforma într-o lovitură de stat, regimentul de tancuri a fost desființat în martie 1999. Cadrele de comandă de la acea vreme au spus că unitatea a fost nedreptățită și că măsura nu a fost bine cântărită.

Privind din perspectiva anului 2026, se poate spune că unitatea de luptă de la Pitești a fost nedreptățită de două ori: prima dată în 1946 de bolșevici care au obligat armata să desființeze unitățile de elită ale vremii; a doua oară în 1999 când s-a renunțat a privi orașul Pitești ca un element militar de importanță operativ-strategică. Dacă mai trăiesc cei care au gândit înființarea în 1986 a regimentului de tancuri de la Pitești, ar trebui întrebați care au fost rațiunile lor din spatele deciziei de atunci.

Însă, nedreptatea cea mai mare nu a fost făcută unității propriu-zise ci locuitorilor Argeșului. Cetățile Câmpulung, Curtea de Argeș au fost scaune de domnie ai primilor voievozi ai Valahiei. Cu siguranță, trebuie să se fi format acolo, în acele vremuri, cei mai buni luptători ai micului principat. Tot această zonă a țării a dat marea familie a Brătienilor care, alături de alte personalități ale vremii dar și de armată au fost printre arhitecții României Mari. Esențiale pentru toate vremurile nu au fost armele, fie că au fost săbii, puști sau tancuri, ci voința de a lupta și nivelul de pregătire al soldaților. De două ori în istoria modernă s-a întrerupt acest fir al continuității tradiției unității de luptă din Argeș. Prima dată a fost intenționat, iar a doua oară, posibil, din ignoranță.

În prezent, se reconstruiește apărarea Europei dar și apărarea întregii democrații la nivel mondial. Însă, se constată accentuarea unei tendințe în acest efort de reconstrucție și anume realizarea de armamente fără asigurarea extinderii corespunzătoare a numărului de militari și de unități militare. România, care se află într-o poziție geografică cheie pe flancul estic al NATO, nu a anunțat încă înființarea de noi unități luptătoare. Desigur, în viitor se va ajunge să lupte unități de droizi dar nu acum. Orice întârziere din prezent ar putea fi fatală mai târziu. Unitățile noi au nevoie de cel puțin doi-trei ani de la înființare pentru a putea fi gata de luptă. Desigur, prioritatea o are Dobrogea, poarta de intrare. Banii nu ajung niciodată oricâte programe SAFE ar face Uniunea Europeană. Ei trebuie cheltuiți cât mai bine posibil. Însă cu toate acestea, trebuie privit atent la ce se întâmplă în Ucraina și învățate cât mai multe lecții.