România, gazdă a rezervei aliate. Ce ne arată o săptămână de congres despre normalitatea pe care încă o căutăm

S-a încheiat la București una dintre cele mai importante reuniuni internaționale dedicate rezerviștilor militari din spațiul euroatlantic. Peste 500 de participanți din 29 de țări, ofițeri, subofițeri, medici militari, tineri rezerviști și specialiști civili din domenii critice, au petrecut o săptămână densă sub patronajul Președintelui României, într-un eveniment găzduit de Asociația Ofițerilor în Rezervă din România și de Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă, cu sprijinul Ministerului Apărării Naționale. 

Este, fără îndoială, un motiv de mândrie legitimă pentru comunitatea națională de rezerviști și o dovadă a locului pe care România îl ocupă, cel puțin simbolic, pe flancul estic al Alianței.

Meritul organizatoric trebuie recunoscut fără rezerve. Programul a reunit, sub același acoperiș, expertiza tactică a ofițerilor, competența medicală a rezerviștilor din domeniul sănătății și pregătirea operațională a subofițerilor, trei componente care, împreună, dau consistență reală conceptului de rezervă activă. 

Seminarul internațional „Winning the War of Narratives” a adus în discuție exact tema care domină astăzi orice conflict de intensitate mare, confruntarea informațională, iar atelierele CIOMR pe standardizarea îngrijirii sub foc, evacuarea medicală și tehnicile Combat Casualty Care au arătat un nivel de profesionalizare la care puțini se așteaptă atunci când aud cuvântul ”rezervist”. 

La fel, competiția MILCOMP 2026 și exercițiul de cooperare civil-militară CIMEX au confirmat ceea ce congresul a repetat, de altfel, ca mesaj central, rezerva secolului XXI nu este o formă de retragere din activitate, ci o punte funcțională între expertiza civilă și capacitatea de apărare.

Dincolo de reușita evenimentului în sine, probabil că cel mai valoros lucru pe care ni-l oferă această săptămână este posibilitatea de a privi, prin ochii partenerilor noștri occidentali și nordici, cum arată o rezervă militară tratată ca resursă strategică reală, nu doar ca subiect de discurs ceremonial.

Legătura CIOR cu NATO Committee on Reserves, organism consultativ al Comitetului Militar NATO care continuă National Reserve Forces Committee înființat încă din 1981, spune ceva esențial despre modul în care Alianța a înțeles, de peste patru decenii, că rezerva are nevoie de un cadru instituțional stabil, cu memorie instituțională și continuitate politică peste ciclurile electorale. 

Este exact tipul de continuitate pe care state precum Finlanda, Suedia sau Norvegia îl practică de zeci de ani, prin ceea ce ele numesc doctrina apărării totale, un concept în care cetățeanul nu este privit ca beneficiar pasiv al protecției statului, ci ca actor de securitate cu drepturi și responsabilități clar definite prin lege.

Cifrele sunt, în acest sens, mai grăitoare decât orice discurs. Finlanda, cu un model de conscripție universală pentru bărbați și voluntară pentru femei, menține astăzi aproximativ 870.000 de rezerviști, unul dintre cele mai mari corpuri de rezervă din Europa raportat la populație, structurat prin 14 asociații regionale de apărare voluntară și peste 300 de asociații locale de rezerviști, toate integrate organic în sistemul de apărare al statului. 

Suedia, cu o armată profesionistă mai mică și conscripție selectivă, se bazează pe aproximativ 34.000 de rezerviști militari, la care se adaugă alte peste 100.000 de persoane încadrate în organizații de apărare voluntară, susținute prin campanii publice constante de pregătire a populației. 

Forțele finlandeze de apărare merg chiar mai departe, prin parteneriate strategice cu companii civile cărora li se cere să mențină o capacitate de producție suplimentară, care să poată fi imediat activată în caz de război și direcționată către nevoile armatei, o formă de integrare economie-apărare la care în România abia începem să ne gândim.

Nu este vorba, în aceste țări, despre o dragoste specială pentru uniformă sau despre o nostalgie militaristă, ci despre o decizie politică asumată, susținută legislativ și finanțată constant, prin care rezerva este tratată ca a doua coloană vertebrală a apărării naționale, nu ca anexă facultativă a armatei active. 

Rezervistul finlandez sau suedez știe, pentru că legea îi spune clar, ce rol are, ce pregătire i se cere, ce sprijin primește din partea statului și cui răspunde în lanțul de comandă. Este acea formă de normalitate instituțională pe care congresul de la București, prin însăși structura sa internațională, ne-a permis să o vedem de aproape, chiar dacă noi, ca gazde, ne raportăm la ea încă de pe o poziție de organizator entuziast, mai degrabă decât de beneficiar deplin al unui sistem la fel de matur.

Merită spus, cu toată atenția cuvenită unui subiect sensibil, că această normalitate ar trebui să înceapă chiar cu felul în care statul îi tratează pe rezerviștii proveniți din rândul militarilor de carieră, cei care rămân obligați prin lege să răspundă la mobilizare indiferent de anotimpul politic. O obligație care rămâne neschimbată an de an merită, în oglindă, un angajament la fel de constant din partea statului, altfel riscăm să cerem devotament acolo unde nu oferim, cu aceeași regularitate, respectul cuvenit. 

Găzduirea acestui congres nu trebuie văzută doar ca un eveniment reușit, ci și ca un punct de plecare. România are, prin comunitatea sa de rezerviști, entuziasm, expertiză profesională valoroasă și o dorință reală de implicare. Ingredientele pe care le-am văzut folosite cu succes de partenerii noștri sunt aceleași pe care le avem și noi la dispoziție. 

Mai mult decât atât, o asemenea reuniune demonstrează că, bine sprijiniți, rezerviștii români pot deveni ei înșiși ambasadori informali ai culturii naționale de securitate, capabili să exporte prin rețelele internaționale din care fac parte atât experiența, cât și perspectiva românească asupra apărării și securității regionale, exact în momentul în care flancul estic al NATO are nevoie de voci credibile și bine informate din interiorul regiunii. 

Ceea ce lipsește, deocamdată, este acel cadru legislativ stabil și acea susținere politică predictibilă care să transforme potențialul încă existent al rezerviștilor în capacitate instituțională de apărare, exact tipul de normalitate pe care am mai discutat-o și cu alte ocazii, și pe care sperăm să o vedem consolidată în anii următori, poate chiar inspirată direct de modelele pe care le-am avut, pentru o săptămână, ca oaspeți la București.