Țeava tunului unui tanc VT-4 s-a găurit, la propriu, în timpul unei operațiuni reale de luptă. Pată mare de imagine pentru China
13 Ianuarie 2026
Franța a clădit decenii de retorică politică pe conceptul de „autonomie strategică”, având avionul de vânătoare Rafale drept simbol suprem al independenței sale față de avioanele americane care erau vândute altor state europene. Însă, în spatele liniilor elegante ale fuzelajului proiectat de compania Dassault și a motoarelor puternice produse de Safran, se ascunde o realitate pe care francezii nu o mai pot ignora: 90% din necesarul de pământuri rare al industriei aeronautice franceze, pentru producția de componente, provine din China.
În acest început de an 2026, avertismentul lansat de Olivier Andries, CEO-ul Safran, nu poate fi trecut cu vederea: lanțurile de aprovizionare au fost transformate în „arme” geopolitice, iar Parisul se află la capătul greșit al țintei.
Avertismentul lui Andries, care prezidează și asociația aerospațială franceză GIFAS, nu vizează doar disponibilitatea fizică a mineralelor precum samariul sau neodimul, esențiale pentru magneții de înaltă performanță din motoarele M88 ale avioanelor Rafale.
Problema a devenit una de suveranitate operațională. Autoritățile de la Beijing au început să pună întrebări „intruzive” cu privire la destinația finală a componentelor care utilizează aceste resurse, imitând tacticile de control extrateritorial dezvoltate istoric de Statele Unite.
Pentru Safran, această dependență nu este doar un risc logistic, ci începutul momentului când simte că din afara granițelor Franței se exercită o presiune politică asupra sa. Într-o lume marcată de tensiuni între marii poli de putere, capacitatea Franței de a-și onora contractele de export, inclusiv viitoarele livrări promise către Ucraina, depinde acum de bunăvoința unui furnizor care își folosește dominația pe piața materiilor prime pentru a câștiga avantaje strategice.
Cum a ajuns industria aeronautică franceză într-o poziție atât de vulnerabilă?
Rădăcinile acestei crize se află într-o combinație de ignoranță economică și pragmatism pe termen scurt care a definit ultimele două decenii de globalizare. La fel cum restul Europei s-a lăsat sedus de energia ieftină din Rusia, industria de apărare franceză a acceptat externalizarea procesării pământurilor rare către China, unde costurile de mediu și de producție erau imbatabile.
Astăzi, China deține între 99% și 100% din capacitățile de procesare la nivel global, transformând un avantaj comercial într-o pârghie de control cvasi-total. Franța, în ciuda faptului că deține tehnologia de asamblare și designul avansat, a pierdut controlul asupra bazei piramidei industriale.
Rezultatul este un paradox strategic: un avion „100% francez” care nu poate decola fără aprobarea tacită a Beijingului pentru livrarea magneților din sistemele sale de navigație și propulsie.
Haosul politic de la Paris și „busola pierdută”
Situația este agravată de paralizia politică de la nivel intern. În timp ce China își consolidează monopolul, Parlamentul francez se confruntă cu o divizare profundă, fiind incapabil să adopte un buget clar pentru anul 2026. Olivier Andries a criticat dur lipsa de direcție a legiuitorilor, avertizând că absența unei finanțări interne predictibile subminează orice efort de diversificare a surselor de aprovizionare.
Franța se află acum într-o cursă contracronometru pentru a identifica alternative, explorând parteneriate cu state precum Ucraina sau investind în capacități de reciclare.
Totuși, aceste soluții necesită timp și capital masiv, resurse care lipsesc într-un climat politic marcat de incertitudine. În acest context, proiectele europene comune, precum avionul de generația a șasea (FCAS), devin și mai complicate, pe măsură ce disputele dintre Dassault și Airbus privind conducerea proiectului continuă să fragmenteze un pol industrial care ar trebui să fie unit.
Dacă Franța dorește să rămână un lider global în aviația modernă, va trebui să accepte că suveranitatea militară reală vine cu un cost industrial și financiar imens: reconstruirea de la zero a unor lanțuri de aprovizionare care să nu mai treacă prin filtrele de control ale Beijingului. Până atunci, Rafale rămâne un triumf al ingineriei franceze, dar unul care zboară cu permisiunea furnizorului de la Răsărit.
