Frica de abandon în relația România - SUA. Ce se întâmplă când un stat mic începe să se teamă

Există o idee, formulată recent de Ambrus Bela în analiza sa despre „politica fricii", care depășește cu mult problema sondajelor de opinie și care ni se pare cheia pentru a înțelege ultimele zile de la București. Pentru un stat mic, frica fundamentală nu este aceea că regulile internaționale vor dispărea, ci că, atunci când va avea cu adevărat nevoie de ele, acestea nu vor fi suficiente.

Întrebarea se transformă astfel din „ce îmi garantează regula?" în „cine mă va proteja în realitate?". Iar odată ce un stat începe să-și pună această întrebare, nimic din relația lui cu marele aliat nu mai arată la fel.

România trăiește de două decenii cu această întrebare în fundal

România este unul dintre statele europene care și-au construit securitatea pe relația cu Statele Unite. Prezența militară americană, cooperarea bilaterală în domeniul apărării, sistemul Aegis Ashore de la Deveselu, modernizarea forțelor armate și rolul țării pe flancul estic al NATO au transformat relația cu Washingtonul într-o componentă fundamentală a securității naționale.
 
Aici apare, credem noi, un paradox structural. Cu cât dependența de o mare putere pentru securitate este mai importantă, cu atât statul beneficiar are nevoie ca relația să fie stabilă, previzibilă și bazată pe încredere. Dar exact această dependență produce o vulnerabilitate suplimentară, și anume teama că sprijinul strategic ar putea veni, la un moment dat, cu condiții care depășesc strict domeniul militar. Este teama de abandon, în forma ei cea mai puțin vizibilă, nu absența protecției, ci incertitudinea asupra prețului ei.

Controversa Guilfoyle a transformat teama abstractă într-o întrebare concretă

Această întrebare a căpătat o relevanță aparte pentru România după declarațiile atribuite ambasadoarei Statelor Unite în Grecia, Kimberly Guilfoyle. Potrivit Wall Street Journal, pe 18 martie, în cadrul unei cine oficiale desfășurate la ambasada americană din Atena, la care ar fi participat peste o duzină de oficiali, diplomați și militari, Guilfoyle ar fi intrat într-o dispută cu ministrul grec al Energiei, Stavros Papastavrou.

Referindu-se la iminenta cădere a guvernului român condus de Ilie Bolojan, ea ar fi spus că Statele Unite „pot face asta oricărei țări" și chiar „și aici", cu privire la Grecia. Relatarea a fost confirmată ulterior pentru Financial Times de o persoană familiarizată cu discuția, deși avocatul ambasadoarei a contestat caracterizarea schimbului de replici.
 
Trebuie spus că nu există, în acest moment, nicio dovadă publică potrivit căreia administrația americană ar fi provocat efectiv căderea guvernului Bolojan. Executivul a picat pe 5 mai, în urma unei moțiuni de cenzură adoptate de Parlament, după retragerea PSD din coaliție, iar liderul partidului, Sorin Grindeanu, a respins explicit ideea unei intervenții americane. Ambasadorul SUA la București, Darryl Nirenberg, a declarat, la rândul lui, că Statele Unite au „deplină încredere" în democrația României și că problemele interne trebuie rezolvate de România.

Nu contează doar ce s-a întâmplat, ci și ce cred aliații că s-ar putea întâmpla

Aici începe, de fapt, problema strategică interesantă. Într-o alianță, nu contează numai faptele confirmate. Contează și percepția, iar percepția poate deveni ea însăși un factor geopolitic. Dacă Bucureștiul ajunge să creadă că anumite decizii economice sau politice trebuie acceptate pentru a păstra relația strategică cu Washingtonul, atunci relația de securitate începe să capete o altă natură. Nu mai este o relație de tipul „securitate pentru securitate", ci una în care securitatea, energia, comerțul și politica externă ajung să fie negociate simultan, chiar dacă nimeni nu formulează explicit această legătură.
 
Controversa Guilfoyle are, nu întâmplător, și o componentă energetică. Ambasadoarea s-a implicat activ în promovarea Coridorului Vertical de gaze, proiect destinat transportului gazelor din Grecia, prin Bulgaria și România, către nordul și estul Europei, și ar fi promovat, potrivit unor surse citate de Financial Times, și achiziții importante de LNG american de către statul român. Ilie Bolojan a confirmat discuțiile privind Coridorul Vertical, dar a precizat că nu a avut discuții oficiale cu Guilfoyle pe acest subiect și că nu a fost semnat niciun acord privind achizițiile de LNG.
 
Distincția contează enorm. Coridorul Vertical poate avea o logică strategică reală pentru România, prin diversificarea rutelor și surselor de aprovizionare cu gaze, iar țara noastră dispune și de resurse proprii importante și de interese economice pe care le poate apăra. Susținerea unui proiect strategic american nu înseamnă, deci, automat acceptarea oricărei formule comerciale asociate lui. 
 
Dar tocmai aici apare întrebarea mai dificilă, cea care dă titlul acestei analize: cât de mult poate spune un aliat „nu" unei mari puteri de care depinde, într-o asemenea măsură, propria securitate?

Frica de abandon nu are nevoie de presiune explicită pentru a funcționa

Un stat mic poate ajunge să creadă că trebuie să accepte anumite compromisuri economice, politice sau strategice pentru a nu pune în pericol relația cu puterea care îi oferă protecție. Nu este nevoie ca această presiune să fie formulată direct. Este suficient ca ea să fie percepută ca posibilă.

Nu este vorba, în opinia noastră, despre a reduce dezbaterea actuală la ideea că „americanii ne-au schimbat guvernul", și nici la extrema opusă, aceea că întreaga poveste ar fi doar o invenție politică românească. Ambele concluzii depășesc ceea ce pot demonstra public informațiile disponibile astăzi. Ceea ce putem observa, în schimb, este o vulnerabilitate strategică reală. România are nevoie de Statele Unite pentru securitatea sa, iar această nevoie îi reduce, inevitabil, libertatea de manevră în negocierea propriilor interese cu Washingtonul.

Soluția nu e distanțarea de America, ci reducerea dependenței de o singură sursă

Din perspectiva securității naționale, o eventuală diminuare a relației cu Statele Unite ar fi contraproductivă. Soluția reală este creșterea capacității proprii de negociere prin forțe armate mai puternice, infrastructură militară proprie, industrie de apărare, stocuri și capacitate de producție, energie sigură, infrastructură strategică și relații solide nu doar cu Washingtonul, ci și cu principalii parteneri europeni. Înseamnă, cu alte cuvinte, o Românie capabilă să contribuie la securitatea alianței, nu doar să o solicite.

În această logică trebuie privite, credem noi, și evoluțiile recente din nordul Europei. Finlanda își consolidează securitatea pe mai multe niveluri simultan (garanția NATO, cooperarea cu Franța în domeniul descurajării nucleare și, dacă propunerea britanică pentru JEF va fi formalizată la Oslo, o relație suplimentară cu Marea Britanie).

Nu este vorba despre abandonarea umbrelei americane, ci despre construirea unor straturi suplimentare de reziliență strategică, astfel încât niciuna dintre relații să nu devină, prin ea însăși, o sursă de vulnerabilitate.

Pentru România, aceasta poate fi o lecție de principiu, nu un model de copiat mecanic, de vreme ce geografia și cultura noastră strategică sunt diferite de cele finlandeze.

Adevărata securitate nu înseamnă absența dependenței, ci absența fricii

Revenim, în încheiere, la ideea lui Ambrus Bela. Frica de abandon nu apare numai atunci când un aliat spune explicit că nu te va apăra. Ea poate apărea și atunci când începi să te întrebi cât de mult trebuie să accepți pentru ca aliatul să continue să te apere.
 
Pentru un stat mic, adevărata securitate nu înseamnă să nu depindă niciodată de state mai puternice, pentru că asta este imposibil. Înseamnă să nu ajungă într-o asemenea situație de dependență încât să creadă că nu-și mai poate apăra propriile interese atunci când acestea intră în contradicție cu interesele partenerului său.

Iar aceasta este, poate, cea mai importantă întrebare pe care scandalul Guilfoyle o lasă în urmă pentru București: are România suficientă putere strategică, economică și diplomatică pentru ca relația cu Statele Unite să fie una de dependență reciprocă, nu doar de dependență unilaterală? Răspunsul ține, în cele din urmă, mai puțin de Washington și mai mult de ceea ce România este capabilă să construiască acasă.