Dacă Rusia cere „adâncime strategică” în Ucraina, de ce n-ar cere și vecinii o zonă tampon în Rusia? Capcana falselor interese de securitate

Afirmația pornește de la o realitate: orice stat are interese de securitate și este legitim să fie preocupat de desfășurarea de forțe militare, rachete sau infrastructură strategică în apropierea frontierelor sale. Problema apare în momentul în care un „interes de securitate” este transformat într-un drept asupra politicii externe, teritoriului sau opțiunilor de alianță ale altui stat.

Ordinea mondială construită după 1945 și consolidată prin Actul Final de la Helsinki din 1975 nu recunoaște un asemenea drept. Dimpotrivă, principiul fundamental este egalitatea suverană a statelor.

1. Interesele și „zonele de securitate” ale Rusiei în Europa

Din perspectiva Moscovei, securitatea Rusiei a fost asociată istoric cu existența unei adâncimi strategice între centrul teritoriului rus și potențialii adversari. Experiența invaziilor napoleoniene și germane, enormele pierderi suferite în al Doilea Război Mondial și geografia Câmpiei Europei de Est au contribuit la o cultură strategică în care distanța și controlul spațiului din jurul frontierelor sunt considerate importante.

După destrămarea URSS, deși amenințarea NATO a dispărut, conducerea rusă a rămas însă la același principiu de abordare a propriei securități: punerea unei distanțe mari între centrul de putere și cei pe care îi consideră adversari. Astfel, fostele state sovietice care și-au câștigat independența după 1991 nu au fost privite niciodată de Moscova altfel decât ca elemente din propria strategia de securitate. Independența Ucrainei, Georgiei, Belarusului și a celorlalte foste republici sovietice de a-și alege politicile externe era iluzorie, după cum s-a văzut în Ucraina începând cu 2014, precum și în Georgia în 2008.

În decembrie 2021, Moscova a mers și mai departe. Atunci, conducerea Rusiei a cerut NATO să renunțe la extindere și să-și restrângă unele desfășurări militare occidentale în statele din estul Europei. Cu un impresionat dispozitiv militar de invazie adus la granița cu Ucraina, cererile Moscovei, exprimate sub formă de proiecte de tratate adresate NATO și SUA aduceau mai mult a șantaj cu folosirea forței decât a unei propuneri de negociere.

Proiectele trimise de Rusia către SUA și NATO, pe 17 decembrie 2021, amestecă cereri trebuie însă împărțite în două categorii.

Interese de securitate negociabile

Armata rusă, sursă foto: Ministerul Apărării din Rusia

Prima cuprinde interese de securitate negociabile: controlul armamentelor, limitarea rachetelor cu timp foarte scurt de avertizare, transparența exercițiilor militare, notificarea desfășurărilor de forțe, mecanisme de prevenire a incidentelor și măsuri reciproce de consolidare a încrederii. NATO afirma chiar înaintea invaziei că este pregătită să discute cu Rusia despre controlul armamentelor, rachete și transparență militară, considerând că asemenea acorduri pot crește securitatea ambelor părți.

Interese de securitate care nu sunt negociabile

A doua categorie este fundamental diferită: pretenția ca Rusia să poată decide ce alianțe pot sau nu pot alege statele din vecinătatea sa. Aceasta nu mai reprezintă doar protejarea teritoriului rusesc, ci presupune existența unei sfere privilegiate de influență, denumită pompos în prezent sferă/zonă cu interese de securitate.

Diferența este esențială. Rusia are dreptul să solicite negocieri privind rachetele amplasate în apropierea frontierelor sale. Poate cere transparență, reciprocitate și măsuri de reducere a riscului. Dar din aceasta nu rezultă automat un drept de veto asupra politicii externe a Ucrainei, Georgiei sau a oricărui stat care a făcut parte din URSS.

Dacă Rusia are nevoie de o „zonă de securitate” în Ucraina, de ce Ucraina nu ar avea nevoie de una în Rusia?

Întrebarea scoate în evidență problema fundamentală a conceptului de „zonă de securitate” atunci când acesta este aplicat unilateral.

Dacă simpla percepție a unei amenințări ar conferi unui stat dreptul de a controla politica și teritoriul vecinului, aceeași logică ar trebui aplicată tuturor statelor.

Ucraina are aproximativ două mii de kilometri de frontieră cu Rusia și a fost atacată militar de Federația Rusă începând din 2014, iar la 24 februarie 2022 Rusia a declanșat o invazie pe scară largă. Adunarea Generală a ONU a calificat acțiunea drept agresiune împotriva Ucrainei și a cerut Rusiei să-și retragă imediat și necondiționat forțele de pe teritoriul ucrainean.

Dacă am aplica principiul rusesc al „adâncimii de securitate” în mod simetric, Ucraina ar putea argumenta că propria sa securitate necesită o zonă demilitarizată de sute de kilometri în interiorul Federației Ruse, deoarece de acolo pot porni avioane, rachete, drone și trupe împotriva teritoriului ucrainean. 

Dar dreptul internațional nu funcționează astfel.

Un stat amenințat are dreptul la autoapărare, individuală sau colectivă, în condițiile Cartei ONU. Nu dobândește însă, doar prin invocarea propriilor temeri, un drept permanent asupra unei porțiuni din teritoriul vecinului.

Această simetrie este importantă. Dacă securitatea Rusiei ar necesita control asupra Ucrainei, atunci securitatea Ucrainei ar putea necesita control asupra unei părți a Rusiei. Dacă securitatea fiecărui stat ar permite asemenea revendicări, frontierele și suveranitatea ar deveni permanent negociabile în funcție de raportul de forțe.

De aceea dreptul internațional modern a ales o altă regulă: securitatea nu se obține prin transformarea statelor mai slabe în teritorii tampon aflate sub controlul celor mai puternice, ci prin respectarea suveranității și prin acorduri negociate reciproc.

Carta ONU stabilește atât egalitatea suverană a tuturor membrilor, cât și obligația acestora de a nu folosi forța împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a altui stat.

2. În pofida declarațiilor binevoitoare și a actelor semnate cu NATO, Rusia a acționat după venirea lui Vladimir Putin la putere într-o logică de forță, specifică războiului rece.

În Actul Fondator NATO–Rusia din 1997, NATO a făcut două concesii semnificative tocmai pentru a reduce temerile Moscovei:

- a declarat că nu are „intenție, plan sau motiv” să amplaseze arme nucleare pe teritoriul noilor membri;

- a declarat că apărarea noilor membri urma să fie asigurată, în principal, prin capacitatea de întărire, nu prin staționarea permanentă a unor „forțe combatante substanțiale”.

Până în 2014 aceasta a fost realitatea. NATO nu avea forțe multinaționale permanente de tipul celor desfășurate ulterior în Polonia și țările baltice. Acestea au apărut după anexarea Crimeei și războiul din Donbas. Cheltuielile de apărare ale țărilor NATO din Europa ajunseseră la minime istorice în timp ce modernizarea armatelor acestora era amânată.

Dar, Rusia a interpretat orice aspirație a țărilor din fosta URSS spre valorile occidentale ca imixtiune a Occidentului în sfera sa de influență. De asemenea, Rusia a sugerat că armamentele antibalistice ale NATO instalate în estul Europei îi limitează capacitatea de a amenința teritoriul NATO iar în final a spus că aceste sisteme antibalistice pot fi folosite ca arme ofensive.

Ucraina și Georgia nu au dreptul să facă parte din NATO, consideră Rusia

În aprilie 2008, la Summitul de la București, NATO a spus că este de acord în principiu cu primirea Ucrainei și Georgiei în Alianță dar, nu le-a acordat MAP (Membership Action Plan) care este un document prealabil fără de care aderarea nu poate avea loc. Deci, din perspectiva NATO, cele două țări nu erau pregătite să adere în viitorul apropiat dar Alianța nu interzicea acest lucru. În Ucraina, majoritatea populației, peste 75%, era împotrivă, în timp ce în Georgia, unde populația era majoritar de acord, urma să aibă loc în prima jumătate a lunii august 2008 un scurt război ruso-georgian care a compromis total șansele de aderare și a demonstrat lumii întregi de ce era capabilă Moscova când interesele ei erau în joc. Rusia își exprimase anterior opinia că nu este de acord cu aderarea celor două țări la NATO lăsând să se înțeleagă că ambele sunt în zona ei de securitate deși Alianța nord-atlantică respectase toate prevederile din Actul Fondator NATO–Rusia și nu era o amenințare pentru Rusia.

În 2008, Rusia gândea în aceiași logică a distrugerii reciproce asigurate. Bazele antibalistice americane din Europa (în Polonia și România) sunt interpretate de Rusia ca limitându-i capacitatea de amenințare la adresa NATO. 

Pe 20 august 2008, SUA și Polonia semnează un acord privind desfășurarea de interceptoare terestre GBI de apărare antirachetă (BMD) pe teritoriul Poloniei. Sistemul era destinat „pentru a proteja Europa și Statele Unite împotriva rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune lansate din Orientul Mijlociu”. În septembrie 2009, proiectul desfășurării scutului antibalistic american în Europa se modifică, sistemul urmând să fie bazat pe interceptori SM-3, desfășurați inițial pe nave și apoi la sol în două locații din România și Polonia.

Dar, Rusia vede acest sistem antibalistic pur defensiv din Europa ca pe o escaladare a NATO împotriva ei și a afirmat, inclusiv, că sistemul poate lansa muniții nucleare cu ajutorul rachetelor de croazieră Tomahawk deși NATO a respins categoric acest lucru. Oricum președintele Rusiei, Vladimir Putin, s-a declarat, în discuția de la Soci, din 6 aprilie 2008 (desfășurată la scurt timp după summitul NATO de la București) cu președintele de atunci al SUA, George W. Bush, împotriva sistemului antibalistic american din Europa și a sugerat că Rusia va construi mai multe rachete de atac care să depășească sistemul deoarece sunt mai ieftine decât să răspundă prin noi sisteme antibalistice rusești care sunt mai scumpe.

Moscova considera în 2008 că Europa și NATO trebuie să se afle sub amenințarea sa pentru ca Rusia să-și satisfacă interesele de securitate.

„În toate deceniile precedente, lumea a fost mai sigură pentru că exista un anumit echilibru. Iar acum, forțele armate (ale Rusiei – nota autorului) au venit la mine și îmi spun următorul lucru: „A existat echilibrul și amenințarea Distrugerii Reciproce Asigurate. Acum americanii vor construi o umbrelă de apărare antirachetă și vor avea sentimentul că sunt invincibili.” Ce ar trebui să facem? Ori să creăm aceeași umbrelă, ori sisteme proprii de lovire ca să neutralizăm apărările lor. Crearea unui sistem de apărare antirachetă este destul de scumpă. Este mai simplu și mai ieftin să creezi un nou sistem de lovire care să copleșească apărările dumneavoastră. Și deja vin la mine cu propuneri care mi se par foarte barbare. Când le citesc, sunt îngrozit. Iar dacă nu construim o platformă pentru cooperarea noastră pe acest front, suntem împinși spre acest tip de cursă a înarmărilor”, i-a spus Putin lui Bush, la Soci în aprilie 2008, potrivit transcrierii oficiale a discuțiilor.

Intenția Ucrainei de a se asocia cu Uniunea Europeană este respinsă de Rusia. Moscova răspunde acestei intenții prin anexarea Crimeei și declanșarea războiului din Donbas.

În noiembrie 2013, Ucraina urma să semneze un acord de asociere cu Uniunea Europeană. Însă, președintele de atunci al Ucrainei, Viktor Ianukovici, a renunțat, sub presiunile Rusiei în ultimul moment la semnarea documentului, după ce tot el dăduse undă verde unei apropieri mai mari de UE. Au urmat proteste în toată Ucraina, în special la Kiev, împotriva nesemnării Acordului de Asociere cu UE. În ianuarie 2014, regimul Ianukovici începe să folosească muniție letală împotriva protestatarilor, ceea ce va duce în final la fuga lui Ianukovici din țară. La conducerea Ucrainei vine un președinte interimar și un guvern prooccidental. Rusia a considerat că această modificare a puterii de la Kiev va orienta Ucraina ireversibil spre Occident.

Urmarea a fost că în primăvara lui 2014, Rusia a anexat Crimeea, a declanșat un război de secesiune în Donbas și a inițiat, fără succes, mișcări separatiste în alte regiuni ucrainene, cele mai puternice dintre ele fiind în Harkov și Odessa.

3. Pericol iminent de securitate pentru țările aflate înainte de 1990 în alte sfere de influență: administrația Trump validează prin declarații și comportament viziunea ”sferelor cu interese de securitate”, adică cea cunoscută anterior ca ”sferele de interes ale marilor puteri”

Din nefericire, Rusia a găsit un interlocutor dispus să accepte modul ei de a se raporta la lume – mari puteri cu sferele lor de influență (securitate), în cel mai improbabil dar și cel mai influent loc de pe planetă – administrația SUA.

Astfel, administrația Trump afirmă, în Strategia de Securitate Națională, publicată în decembrie 2025, următoarele principii sau obiective strategice:

- SUA se reorientează spre emisfera vestică (o nouă doctrină Monroe) deci, interesele americane se vor regăsi acolo, implicit;

- SUA își vor proteja interesele cu orice preț: „Statele Unite nu pot permite niciunei națiuni să devină atât de dominantă încât să ne poată amenința interesele” („The United States cannot allow any nation to become so dominant that it could threaten our interests”);

- SUA acceptă că lumea este un loc în care marile puteri își exercită influențe disproporționate fără a fi trase la răspundere: „Influența disproporționată a națiunilor mai mari, mai bogate și mai puternice este un adevăr atemporal al relațiilor internaționale” („The outsized influence of larger, richer, and stronger nations is a timeless truth of international relations”);

- SUA sunt dispuse, în anumite situații, să accepte influența altor mari puteri, acolo unde nu le sunt amenințate interesele: „Vom colabora cu aliații și partenerii pentru a menține echilibrele de putere la nivel global și regional, cu scopul de a preveni apariția unor adversari dominanți. (…) Dar asta nu înseamnă să risipim sânge și resurse pentru a limita influența tuturor marilor și mediilor puteri ale lumii” („We will work with allies and partners to maintain global and regional balances of power to prevent the emergence of dominant adversaries.(…) This does not mean wasting blood and treasure to curtail the influence of all the world’s great and middle powers.”

Acțiunile desfășurate de administrația Trump sunt cunoscute și se încadrează în linii mari în cele patru principii/obiective fundamentale prezentate anterior.

Administrația Trump a arătat că este dispusă să renunțe la lumea bazată pe actualele reguli ale dreptului internațional și acceptă lumea marilor puteri și a sferelor lor de influență.

Astfel, administrația Trump a vulnerabilizat ONU (Organizația Națiunilor Unite). ONU și alte organisme globale asociate cu aceasta au fost supuse unor critici permanente. În plus, le-au fost tăiate fondurile americane. Curtea Penală Internațională a fost supusă sancțiunilor americane. Washingtonul arată că a început să renunțe la o linie politică de sprijin a lumii bazate pe reguli care a fost validată de fiecare administrație americană începând cu 1945.

Reorientarea spre emisfera vestică a început cu influențarea politicii statului Panama în privința canalului cu același nume care leagă Atlanticul și Pacificul. A continuat cu schimbarea conducerii Venezuelei, presiuni asupra Canadei și Cubei, precum și cu problema Groenlanda.

Sprijinul direct pentru Ucraina cu arme militare americane a fost sistat. Volumul forțelor armate americane din Europa a început să fie diminuat înregistrându-se retrageri importante de pe flancul estic al NATO deși este războiul este în curs, Rusia violează sistematic cu drone spațiul aerian al Alianței și în țările europene din NATO se înregistrează o creștere îngrijorătoare a acțiunilor rusești de sabotaj, inclusiv asupra obiectivelor militare și infrastructurii critice.

Pe de altă parte, relația SUA cu Rusia, un beneficiar al sferelor de influență/securitate se îmbunătățește și cele două tratează între ele despre războiul de la marginea NATO fără a implica direct reprezentanții Ucrainei sau ai Europei.

Singura acțiune atipică care nu se încadrează în cele patru principii enunțate mai sus este războiul cu Iranul deși acest război, ar putea avea ca scop final retragerea trupelor americane din Orientul Mijlociu. Operația militară din Iran presupune o desfășurare imensă de forțe în afara emisferei vestice care, dacă are succes (renunțarea de către Iran la obținerea armei nucleare și eventual schimbarea regimului de conducere cu unul axat pe cooperarea pașnică regională) ar permite SUA să retragă multe active militare și asociate din Orientul Mijlociu.

A trecut aproape un an de când planul administrației Trump de renunțare la lumea bazată pe regulile construite după 1945 cu mult efort de administrațiile americane anterioare și în care a existat prosperitate și progres la o scară nemaiîntâlnită în istorie. Nu a fost oprit războiul ruso-ucrainean așa cum s-a promis în campania electorală deși s-a ajuns la aproape doi ani de negocieri ruso-americane.

Pierderile umane și materiale continuă, în timp ce presiunile americane asupra conducerii de la Moscova, cel care a declanșat și întreține războiul cu așa-zisele eii obiective, au scăzut în intensitate. Pe de altă parte, presiunile administrației Trump asupra Ucrainei și asupra sistemului politic și economic european fac ca Ucraina și Europa să devină mai vulnerabile în fața Rusiei. În Orientul Mijlociu, oprirea prematură a operației militare împotriva Iranului a generat efecte economice negative la nivel mondial prin scăderea semnificativă a ofertei de petrol și creșterea mare a prețului petrolului.

Până acum, încurajarea dată de administrația Trump creării noi lumi în care există doar regulile celor puternici, așa-zisă lume multipolară, a produs doar o creștere deloc neglijabilă a instabilității și tensiunilor mondiale.

Presupunând că administrația SUA va continua cu planul de a permite reluarea practicii de creare/refacere a sferelor de influență/securitate de către cei care-și permit așa ceva atunci, toate țările europene din fostul lagăr comunist sunt în pericol iminent, unde acest iminent poate însemna doi la trei ani, de a reintra sub influența Rusiei, în timp ce restul Europei ar pierde inevitabil capacitatea de a putea să-și susțină politici externe independente, deci ar ajunge cu o suveranitate limitată. Paradoxal, toate aceste curente suveraniste și extremiste din Europa, care nu sunt conștiente de toate implicațiile distructive ale acțiunilor lor, vor contribui major chiar ele la regresul fatal al națiunilor lor și a Europei în general.