Creștere spectaculoasă a producției legendarelor rachete Tomahawk: De la 600 de rachete la 1.000 anual, într-un contract gigant de 22,9 miliarde de dolari. SUA mizează pe Tomahawk
18 August 2026
Incidentele operaționale care afectează forțele navale ale Statelor Unite indică o uzură tot mai mare care cu greu poate fi ascunsă sub discursurile oficiale. Un eveniment tehnic critic, ținut inițial departe de atenția publicului, a fost confirmat recent de Flota a 7-a a SUA.
Distrugătorul purtător de rachete ghidate USS Benfold (DDG 65), din clasa Arleigh Burke, a înregistrat o defecțiune a sistemelor de generare a energiei electrice, fiind complet paralizat timp de patru zile în timp ce executa misiuni de patrulare în regiunea disputată a Mării Chinei de Sud, potrivit CNN.
Evenimentul s-a declanșat pe data de 24 iulie, în condiții meteorologice extreme, specifice zonei asiatice, cu temperaturi exterioare cuprinse între 32 și 37 de grade Celsius.
Pierderea energiei a transformat o navă de război de aproape 10.000 de tone într-un corp inamovibil, lăsând echipajul fără capacitate de manevră, aer condiționat, toalete funcționale, apă potabilă la bord și acces la bucătărie.
Supraviețuirea echipajului a depins exclusiv de asistența oferită de crucișătorul USS Robert Smalls și de alte nave din grupul de luptă al portavionului USS George Washington, care au furnizat pachete de hrană gata preparată (MRE - Meals, Ready-to-Eat) pe durata celor 96 de ore în care USS Benfold era de-a dreptul o „navă moartă”.
În cele din urmă, nava a fost remorcată până în baza navală de la Subic Bay, în Filipine, unde reparațiile de urgență au fost finalizate la 8 august, permițând reintrarea în serviciu. Deși comandamentul american a subliniat „profesionalismul și rezistența” echipajului, prezentarea incidentului ca fiind doar un accident singular este contrazisă de o serie de incidente recente.
Defecțiunea generatoarelor de la bordul USS Benfold nu reprezintă un caz izolat, ci imaginea unei flote suprasolicitate logistic și operațional. În luna aprilie a acestui an, un alt distrugător din aceeași clasă, USS Higgins, a înregistrat o defecțiune similară a sistemului electric, pierzând complet propulsia și capacitatea de manevră timp de mai multe ore în regiunea Indo-Pacifică.
Faptul că două nave esențiale care reprezintă „coloana vertebrală” a forțelor de suprafață americane (existând peste 70 de unități în serviciu) cedează tehnic în medii operaționale strategice ridică semne de întrebare legitime privind programele de mentenanță și calitatea reviziilor. Situația tehnică a distrugătoarelor este doar fațeta tehnică a unei probleme mai ample generate de angajamentele globale ale marinei.
Criza continuă din Orientul Mijlociu și tensiunile militare cu Iranul exercită o presiune enormă asupra flotei americane, presiune care se descarcă direct pe umerii echipajelor. Cazul portavionului nuclear USS Abraham Lincoln (CVN-72) este exemplul perfect al uzurii unei flote navale suprasolicitate.
Deviată de la un marș de rutină în Pacific către zona de conflict din Orientul Mijlociu, nava a înregistrat peste 250 de zile consecutive pe mare fără o escală portuară completă pentru odihnă și refacere, interval care include aproximativ 40 de zile de operațiuni de luptă continue.
Ritmul operațional susținut, asociat cu întreruperea lanțurilor de aprovizionare logistică pentru alimente proaspete, materiale și corespondență, a condus la o prăbușire a moralului marinarilor de pe USS Abraham Lincoln.
Rapoarte independente și declarații ale familiilor indică o stare de epuizare cronică și o rată îngrijorătoare a afecțiunilor de natură psihică, inclusiv semnalarea unor episoade depresive severe și gânduri suicidare în rândul echipajului.
Doctrina navală americană recomandă escale portuare o dată la 30-45 de zile pentru mentenanța echipamentelor complexe și refacerea stării de sănătate a militarilor, un standard ignorat din cauza necesităților tactice dictate de criza din strâmtoarea Ormuz. Eforturile recente ale marinei de a remedia parțial situația s-au rezumat la o scurtă escală de realimentare în Oman.
Imaginea de ansamblu indică că Marina SUA este întinsă la maximum, forțată să răspundă simultan cerințelor de descurajare a Chinei în Pacific și de angajare militară directă în Orientul Mijlociu. Eșecurile mecanice ale sistemelor de propulsie la distrugătoarele din clasa Arleigh Burke și deteriorarea stării echipajelor de pe navele capitale, precum portavioanele nucleare, arată clar că ritmul actual al operațiunilor navale americane produce o rată de uzură ce depășește capacitatea standard de absorbție a flotei. În absența unei recalibrări logistice și operaționale majore, aceste defecțiuni „tehnice” riscă să se transforme din probleme de mentenanță în vulnerabilități de securitate strategică exact în regiunile unde Statele Unite au cea mai mare nevoie de forță de proiecție impecabilă.
