Transnistria, pârghia Moscovei la Nistru. Manualul după care acționează Rusia pentru a ține în șah Republica Moldova și România

Transnistria aparține, potrivit dreptului internațional, Republicii Moldova, dar Chișinăul nu exercită control efectiv asupra teritoriului administrat de regimul nerecunoscut de la Tiraspol.

Pentru Moscova, această anomalie reprezintă o pârghie militară, politică, economică și informațională. 

Rădăcinile ei se află în proiectul sovietic.

În 1924, URSS a creat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul Ucrainei sovietice, pe un teritoriu care cuprindea și actuala regiune transnistreană.

În 1940, după ocuparea Basarabiei, o parte a autonomiei de pe malul stâng a fost unită cu cea mai mare parte a Basarabiei pentru formarea RSS Moldovenești. Administrația sovietică a promovat o identitate moldovenească separată de cea românească, în timp ce malul stâng a devenit mai industrializat și mai legat de structurile unionale sovietice. În contextul destrămării URSS, liderii locali, agenți ai KGB, au proclamat la 2 septembrie 1990 o entitate separatistă, nerecunoscută internațional.

Conflictul actual nu este, așadar, doar o dispută locală, ci și rezultatul unei arhitecturi teritoriale și identitare construite de puterea sovietică.

Invazia rusă din 1992

Separarea politică s-a transformat în confruntare armată la sfârșitul anului 1991 și, mai ales, în primăvara și vara anului 1992. Forțele constituționale moldovenești s-au confruntat cu formațiunile separatiste, formate și sprijinite de militari, armament și muniții provenite de la Armata a 14-a sovietică, trecută ulterior sub comandă rusă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Federația Rusă a contribuit militar și politic la instalarea regimului separatist, iar ajutorul Armatei a 14-a a fost decisiv pentru menținerea acestuia. Curtea a constatat ulterior că administrația de la Tiraspol a supraviețuit datorită sprijinului militar, economic, financiar și politic rusesc și s-a aflat sub autoritatea efectivă sau, cel puțin, sub influența decisivă a Moscovei. 

La 21 iulie 1992, președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, și președintele Rusiei, Boris Elțîn, au semnat acordul de încetare a focului. Documentul a creat Zona de Securitate, Comisia Unificată de Control și o forță comună de menținere a păcii. Acordul a oprit războiul, dar nu a rezolvat cauza lui. Rusia a rămas simultan parte implicată în conflict, mediator și furnizor de militari pentru mecanismul de pacificare. Această suprapunere i-a permis să prezinte drept „menținere a păcii” o prezență care, în practică, a consolidat status quo-ul separatist.

Presiune fără război deschis

După încetarea focului, Rusia a păstrat atât militari în așa-zisul contingent de pacificare, cât și Grupul Operativ al Trupelor Ruse, structură distinctă care păzește depozitul de muniții de la Cobasna. La summitul OSCE de la Istanbul din 1999, Moscova și-a asumat retragerea forțelor și munițiilor de pe teritoriul Republicii Moldova. Angajamentul nu a fost finalizat. NATO a cerut în mod repetat retragerea trupelor ruse staționate fără consimțământul Chișinăului. 

Puterea acestei prezențe este în primul rând politică. Contingentul, estimat la aproximativ 1.500 de militari, este prea mic și prea izolat pentru a cuceri singur Republica Moldova sau pentru a ataca România, dar garantează supraviețuirea regimului separatist, descurajează restabilirea controlului constituțional și îi oferă Moscovei posibilitatea de a ridica periodic nivelul amenințării. Aceasta este o evaluare strategică bazată pe dimensiunea și izolarea geografică a contingentului, nu o minimalizare a riscului pe care îl reprezintă. 

Memorandumul Kozak din 2003 a arătat că miza depășește controlul asupra unei fâșii de teritoriu. Planul propunea transformarea Republicii Moldova într-o federație asimetrică, în care Transnistria ar fi putut influența sau bloca politici federale importante. Proiectul a eșuat, dar logica sa rămâne importantă. Mai exact regiunea poate fi folosită nu numai pentru desprinderea unei părți din stat, ci și pentru controlarea direcției întregului stat.

Gazul, electricitatea și propaganda ca arme politice

Moscova a susținut timp de decenii economia regiunii prin gaze ieftine sau neachitate integral, ajutoare și pensii, în timp ce centrala de la Cuciurgan a legat sistemul energetic al malului drept de infrastructura controlată de Tiraspol. Acest mecanism a produs o dependență dublă. Regimul separatist depindea de resursele rusești, iar Chișinăul era vulnerabil la șocurile energetice generate în regiune. În ianuarie 2025, oprirea livrărilor Gazprom către Transnistria a provocat o criză severă, cu efecte economice și sociale. Comisia Europeană a afirmat că Gazprom nu și-a respectat obligațiile contractuale și a lansat, împreună cu autoritățile moldovene, o strategie pentru reducerea dependenței energetice de Rusia. 

Energia este doar una dintre arme. Cealaltă este narațiunea.

Propaganda rusă descrie militarii ruși drept singurii garanți ai păcii și prezintă România, NATO și autoritățile proeuropene de la Chișinău drept agresori care ar pregăti ocuparea regiunii. Ministerul român al Apărării a demontat, de exemplu, falsuri potrivit cărora militari români și ucraineni ar fi pregătit operațiuni de spionaj, sabotaj sau capturare a infrastructurii militare din Transnistria. Scopul unor asemenea povești este inducerea fricii, alimentarea ostilității față de România și compromiterea cooperării dintre București și Chișinău. Astfel, Transnistria funcționează și ca decor permanent pentru războiul informațional rusesc. 

De ce amenințarea privește și România

Pentru Republica Moldova, amenințarea este directă, având în vedere că o parte a teritoriului său este controlată de o administrație sprijinită de un stat străin, iar militari ruși rămân acolo împotriva voinței autorităților constituționale. Pentru România, riscul este diferit. Transnistria nu este, în configurația actuală, o bază capabilă să lanseze singură o invazie asupra unui stat NATO. Este însă un punct de presiune în apropierea frontierei estice a UE, conectat strategic cu sudul Ucrainei, Odesa, gurile Dunării și Marea Neagră. 

Importanța acestei geografii a fost exprimată în aprilie 2022. Generalul rus Rustam Minnekaev a declarat că preluarea controlului asupra sudului Ucrainei ar oferi Rusiei acces la Transnistria. Un asemenea coridor, realizat prin ocuparea litoralului ucrainean, ar fi apropiat decisiv infrastructura militară rusă de Republica Moldova și România. Planul nu s-a materializat, dar declarația a arătat locul regiunii în gândirea strategică rusă. 

Pentru România, riscurile sunt în prezent mai ales hibride, inclusiv destabilizarea Republicii Moldova, operațiuni de influență antiromânești, presiuni energetice și insecuritate la frontiera UE. În februarie 2026, secretarul general al NATO a subliniat sprijinul acordat Moldovei împotriva amenințărilor hibride și importanța cooperării București–Chișinău. Transnistria este, prin urmare, mai puțin o rampă imediată de invazie și mai mult o armă de intimidare permanentă.

Dosarul transnistrean, adus la București

Această miză a fost discutată la București, la 17 iulie 2026, în cadrul mesei rotunde „Transnistria, integrarea europeană a Republicii Moldova și interesele României: noi realități, noi oportunități de politică publică”. Evenimentul a fost organizat de Asociația Experts for Security and Global Affairs - ESGA și Agenția de Știri a Mării Negre Karadeniz-Press (Centrul de Studii Strategice pentru Marea Neagră), în parteneriat cu Comisia pentru învățământ a Camerei Deputaților. 

La reuniune au participat reprezentanți ai instituțiilor, diplomați, cercetători, experți și membri ai societății civile din ambele state. Printre invitații de la Chișinău s-au numărat Ion Manole, directorul executiv al Promo-LEX, Irina Tabaranu, cofondatoarea platformei Zona de Securitate, și Rosian Vasiloi, expert în politici de securitate și fost șef al Poliției de Frontieră. Organizatorii au urmărit să evalueze efectele aderării Republicii Moldova la UE asupra conflictului, implicațiile pentru România și modalitățile prin care Bucureștiul poate sprijini reintegrarea. 

Masa rotundă a demonstrat tendința de a administra conflictul fără a-i elimina mecanismele, în timp ce Rusia continuă să profite de menținerea status quo-ului. Proiectul lansat de aceste organizații urmărește să încurajeze dezbaterea despre istoria conflictului, implicațiile economice și energetice, drepturile omului și posibilele variante de reglementare.

Aderarea la UE schimbă regulile jocului

Tema centrală a conferinței a fost că dosarul transnistrean nu mai poate fi separat de negocierile europene ale Republicii Moldova. La 15 iunie 2026, UE a deschis cu Chișinăul clusterul „Elementele fundamentale”, care acoperă statul de drept, drepturile fundamentale, instituțiile democratice, administrația publică și criteriile economice. La 14 iulie au fost deschise negocierile privind relațiile externe, inclusiv politica externă, de securitate și de apărare. Apare astfel întrebarea modului în care legislația europeană va fi aplicată pe întregul teritoriu recunoscut internațional al țării. 

Participanții au discutat și actualul cadru diplomatic. OSCE facilitează contactele „1+1” dintre Chișinău și Tiraspol și activitatea a 13 grupuri tematice. Formatul „5+2” îi include pe cele două părți, OSCE, Rusia și Ucraina ca mediatori, iar UE și Statele Unite ca observatori, însă războiul din Ucraina i-a redus funcționalitatea. În februarie 2026 a avut loc prima reuniune fizică „1+1” după mai mult de un an, iar în mai prima întâlnire în persoană a grupului economic din 2022. 

Din agenda reuniunii rezultă o miză clară pentru București. Mai exact o politică activă, care să combine expertiza europeană, securitatea energetică, drepturile omului, controlul frontierelor și combaterea dezinformării. Integrarea europeană poate transforma Transnistria dintr-un veto geopolitic rusesc într-un test al capacității Republicii Moldova de a-și consolida statul. Pentru România, ignorarea dosarului nu mai este o opțiune: stabilitatea Republicii Moldova înseamnă și mai multă securitate la frontiera estică a Uniunii Europene și a NATO.