Iranul ia în calcul lovirea unor ținte americane din Europa. România nu se află pe listă, deși a fost avertizată deja de Teheran
19 August 2026
O grupare specializată de forțe cu sediul la Fort Bragg dirijează zilnic 15-20 de petroliere prin Ormuz, la câteva zile după expirarea acordului care trebuia să pună capăt oficial războiului cu Iranul.
Armata americană a stabilit, discret, un coridor naval prin Strâmtoarea Ormuz pentru a transporta zilnic milioane de barili de petrol, un succes notabil chiar în condițiile în care conflictul mai larg cu Iranul rămâne blocat, după cum au declarat pentru Axios doi oficiali americani, într-o relatare publicată pe 19 august 2026.
Operațiunea este activată de câteva săptămâni, cu 15 până la 20 de tancuri petroliere care intră și ies din strâmtoare în fiecare noapte, printr-un canal sudic aflat de-a lungul coastei Omanului. Aproximativ 10 milioane de barili de petrol pe zi, circa jumătate din volumul dinaintea războiului, ajung astfel pe piața globală de energie.
Operațiunea depășește simpla escortare a navelor încărcate. Armata americană ajută și petrolierele goale să intre în Golf dinspre Marea Arabiei, să încarce petrol din Emiratele Arabe Unite, Bahrain și Kuweit, apoi să iasă din nou prin strâmtoare.
„Controlăm ruta sudică a Strâmtorii Ormuz de două luni. Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice poate fi un factor deranjant, dar nu ei controlează strâmtoarea. Noi o facem”, a declarat unul dintre oficialii americani, cu informații directe despre operațiune.
Radarele iraniene scoase din funcțiune
Operațiunea este coordonată de o grupare operativă cu sediul la comandamentul Diviziei 82 Aeropurtate din Fort Bragg, Carolina de Nord, care lucrează împreună cu partenerii regionali din Golf. Acesta întocmește zilnic o listă a navelor care ies din Golf prin strâmtoare spre Marea Arabiei, precum și o listă a petrolierelor goale închiriate care fac drumul invers. Navele sunt organizate în convoaie programate, la intrare și la ieșire, tranzitând canalul sudic după indicațiile armatei americane, în timp ce avioane de vânătoare americane patrulează pentru a proteja convoaiele împotriva rachetelor de croazieră și dronelor iraniene.
Operațiunea a devenit posibilă după o campanie militară de două săptămâni a Comandamentului Central american, care a degradat semnificativ sistemele iraniene de radar și supraveghere maritimă. Ca urmare, Iranul are acum o vizibilitate limitată asupra traficului din canalul sudic, monitorizarea sa reducându-se la câteva radare reconstituite parțial și la „observatori” aflați pe bărci rapide ale Gărzilor Revoluționare.
Fiind în mare parte „orbi”, iranienii lansează drone și rachete de croazieră spre direcția generală în care ar putea tranzita navele. Unele nave au fost lovite, dar multe atacuri au fost oprite de armata americană, care a doborât, doar în această săptămână, opt drone și două rachete de croazieră iraniene, potrivit unuia dintre oficiali.
În ultimele două săptămâni, exporturile medii zilnice s-au apropiat de 10 milioane de barili, iar în unele nopți volumul scos din Golf a ajuns la 15 până la 20 de milioane de barili. Într-una dintre nopțile din această săptămână, peste 20 de nave erau programate să tranziteze strâmtoarea, cu un potențial de aproximativ 15 milioane de barili de petrol scoși pe piață.
Un coridor secret la doar două zile după eșuarea oficială a acordului de pace
Contextul mai larg în care apare această relatare este esențial pentru înțelegerea mizei reale. Războiul dintre Statele Unite și Iran a început pe 28 februarie 2026, după o serie anterioară de runde de negocieri eșuate și ample tensiuni militare din 2025. După luni de lupte, inclusiv atacuri asupra instalațiilor petroliere și navale din regiune, cele două părți au semnat, pe 17 iunie 2026, la Islamabad, un memorandum de înțelegere în 14 puncte, mediat de Pakistan, menit să oficializeze încetarea focului și să deschidă o perioadă de 60 de zile pentru negocieri privind, printre altele, libertatea de navigație prin Ormuz, programul nuclear și cel de rachete balistice ale Iranului.
Chiar de la semnare, strâmtoarea a devenit principalul punct de blocaj. Textul memorandumului obliga Iranul doar să depună „eforturi optime” pentru trecerea în siguranță a navelor comerciale, fără taxe, timp de 60 de zile, lăsând posibilitatea unor „taxe de serviciu” ulterioare, o formulare pe care Teheranul a interpretat-o drept confirmare a dreptului său de a controla în continuare strâmtoarea. La mai puțin de o săptămână de la semnare, atacurile au fost reluate de ambele părți.
Memorandumul a expirat oficial pe 17 august 2026, la exact două luni de la semnare, fără nicio prelungire negociată, Teheranul susținând chiar că nu a considerat niciodată perioada de 60 de zile ca fiind începută efectiv.
Consiliul de Cooperare al Golfului a cerut, într-o declarație comună, ca orice pace regională durabilă să abordeze „întregul spectru al amenințărilor iraniene”, inclusiv programul de rachete balistice, dronele și sprijinul pentru grupările armate din regiune, alături de accesul liber prin Ormuz.
Poziția lui Trump și miza economică a coridorului
Într-un moment în care negocierile oficiale sunt blocate, coridorul secret prin Ormuz devine principalul instrument prin care Washingtonul limitează una dintre cele mai dureroase consecințe economice ale războiului, perturbarea aprovizionării globale cu petrol, care a împins prețurile mult în sus.
Donald Trump a confirmat el însuși amploarea operațiunii într-o declarație pentru Axios de miercuri: „O cantitate enormă de petrol iese din Strâmtoarea Ormuz”. Trump a precizat că Statele Unite nu negociază în prezent cu Iranul, catalogând orice discuție drept „pierdere de vreme”, și a descris Iranul drept „o umbră a ceea ce a fost”, deși a recunoscut că iranienii „mai au ceva luptă în ei”.
Declarația vine în contrast cu poziția Teheranului, care a condiționat anterior orice acord final de garanții ferme împotriva unor agresiuni viitoare, recunoașterea „drepturilor legitime” ale Iranului și plata de despăgubiri.
