Iranul propune o alianță islamică de securitate, care să includă Egiptul, Arabia Saudită și Turcia

Iranul, care s-a angajat într-o confruntare directă fără precedent cu Israelul și ulterior a fost de acord cu un armistițiu, pare acum să încerce să treacă de la o fază de confruntare militară la una de construire a unui nou cadru politic și de securitate. Acest cadru ar oferi Iranului un spațiu de manevră mai mare și ar limita simultan influența militară a puterilor occidentale în regiune.

Prin urmare, această inițiativă transcende conceptul de cooperare tradițională în domeniul securității, prezentând o viziune pentru o nouă ordine regională în care statele din Orientul Mijlociu își asumă responsabilitatea pentru propria securitate, independent de orice aranjamente conduse de Statele Unite sau de puterile occidentale.

De ce a ales Iranul în mod specific Egiptul, Arabia Saudită și Turcia

Selecția acestor țări nu a fost arbitrară. Mai degrabă, reflectă o înțelegere iraniană conform căreia orice sistem de securitate regional va lipsi de o greutate reală fără participarea celor mai mari puteri militare și politice din regiune.       

Egiptul reprezintă cea mai mare forță militară arabă și posedă una dintre cele mai puternice forțe armate din Orientul Mijlociu. De asemenea, controlează Canalul Suez, una dintre cele mai strategice rute maritime din lume, și joacă un rol cheie în Fâșia Gaza, Mediterana de Est și Marea Roșie.

Arabia Saudită nu este doar cea mai mare economie arabă, ci a devenit și un jucător esențial în problemele de securitate regională în ultimii ani, prin eforturile sale diplomatice, parteneriatele de apărare și rolul său în stabilizarea piețelor energetice globale.  

În schimb, Turcia deține a doua cea mai mare armată din cadrul NATO și o bază sofisticată în industria de apărare, care include drone, rachete, vehicule blindate și nave de război. De asemenea, menține o prezență militară directă în Siria, Irak, Marea Neagră și Mediterana de Est.

Pentru Teheran, convergența acestor puteri într-un cadru de securitate unic ar conferi oricărei potențiale alianțe o greutate care ar fi dificil de ignorat la nivel regional și internațional.

Cel mai clar mesaj din declarațiile iraniene este că Teheranul consideră prezența militară americană ca parte a problemei, nu a soluției.

Când un oficial iranian spune că „securitatea regiunii ar trebui să fie responsabilitatea propriilor țări”, el propune efectiv o alternativă la umbrela de securitate pe care Statele Unite au condus-o timp de decenii, fie în Golf, în Mediterana de Est sau la Marea Roșie.

Prin această retorică, Iranul încearcă să consolideze ideea că țările islamice sunt capabile să își gestioneze disputele și securitatea fără a fi nevoie de baze străine sau alianțe militare externe - o viziune pe care Teheranul a îmbrățișat-o ani de zile, dar pe care a reînviat-o cu forță după războiul recent.

Războiul recent: un punct de cotitură

Inițiativa iraniană este dificil de înțeles în afară de evoluțiile militare pe care le-a cunoscut regiunea în ultimele luni.

Războiul recent a demonstrat că orice escaladare între Iran și Israel nu rămâne limitată la cele două părți, ci se extinde rapid în Liban, Siria, Irak, Marea Roșie și, eventual, în Golf, amenințând comerțul global și aprovizionarea cu energie.

Din această perspectivă, Iranul încearcă să profite de temerile regionale legate de un conflict mai amplu pentru a promova ideea stabilirii unui mecanism de securitate colectivă pentru a preveni alunecarea în confruntări mai ample

Cu alte cuvinte, Teheranul dorește să transforme rezultatul războiului într-o monedă de schimb politică care i-ar acorda o poziție în cadrul oricăror viitoare acorduri de securitate din Orientul Mijlociu.

Vor fi de acord Egiptul și Arabia Saudită să se alăture?

Aici încep cele mai complicate aspecte ale inițiativei. În ciuda îmbunătățirii vizibile a relațiilor dintre Iran și atât Arabia Saudită, cât și Egipt în ultimii ani, acest lucru nu implică neapărat un acord complet în ceea ce privește problemele de securitate și militare.     

Cairo și Riadul sunt legate de o rețea largă de parteneriate în domeniul apărării cu Statele Unite și țările occidentale și au opinii diferite cu Iranul în ceea ce privește o serie de probleme regionale, inclusiv natura influenței iraniene în unele țări din regiune, viitorul grupurilor armate și securitatea maritimă.

Prin urmare, probabilitatea aderării lor la o alianță de securitate condusă sau propusă de Teheran pare limitată pe termen scurt, chiar dacă relațiile politice continuă să se îmbunătățească.

Turcia, însă, pare să se afle într-o poziție mai complicată. Ankara menține relații de cooperare cu Iranul în probleme precum securitatea frontierelor și combaterea terorismului, dar, în același timp, este un membru cheie al NATO și menține legături extinse în domeniul apărării cu Statele Unite și Europa.     

Acest lucru explică răspunsul prudent al ministrului turc al Apărării, care s-a concentrat pe susținerea armistițiului și consolidarea cooperării bilaterale, fără a încuraja în mod explicit ideea de a stabili o nouă alianță de securitate.  

Aceasta reflectă reticența Ankarei de a încheia acorduri care ar putea fi interpretate ca o alternativă la alianțele sale occidentale.

Ce ar putea realiza inițiativa dacă ar fi implementată

Dacă presupunem că inițiativa se va transforma într-o zi într-un cadru practic, aceasta ar putea duce la stabilirea unor canale directe de comunicare militară între puterile regionale, permițând gestionarea crizelor înainte ca acestea să se transforme în confruntări deschise.

De asemenea, ar putea deschide calea către cooperare în combaterea terorismului, securizarea frontierelor, protejarea rutelor maritime, schimbul de informații, precum și construirea de mecanisme comune pentru prevenirea escaladării militare.

Însă atingerea acestor obiective necesită în primul rând un nivel ridicat de încredere politică, care încă lipsește având în vedere competiția regională continuă și opiniile diferite cu privire la multe probleme.

În practică, inițiativa pare mai degrabă un mesaj politic și strategic decât un proiect gata de implementat. Iranul încearcă să transmită mai multe mesaje simultan: că nu este izolat regional, că este pregătit pentru dialog cu adversarii săi și că posedă o viziune diferită asupra viitorului securității în Orientul Mijlociu, una bazată pe reducerea dependenței de puterile externe și consolidarea rolului regional al statelor islamice.

Cu toate acestea, transformarea acestei viziuni într-o alianță reală va rămâne condiționată de schimbări politice și de securitate majore, care pot dura ani pentru a se materializa.

Propunerea iraniană s-ar putea să nu ducă la crearea unei alianțe militare în viitorul apropiat, dar dezvăluie o cursă care a început deja pentru cine va conduce aranjamentele de securitate regionale în următorul deceniu.

În timp ce Statele Unite încearcă să își mențină alianțele tradiționale, iar Israelul încearcă să își extindă cooperarea în domeniul securității cu mai multe țări din regiune, Iranul propune un model diferit, bazat pe construirea unui sistem de securitate islamic care exclude puterile externe.

Prin urmare, importanța acestei inițiative nu constă în fezabilitatea sa imediată, ci mai degrabă în faptul că reflectă începutul unei noi faze de competiție pentru a modela ordinea de securitate care va guverna Orientul Mijlociu în următorii ani.